Autosuficiența - un alt fel de mândrie sau imaturitate infatuată

Nu de puține ori întâlnim în jurul nostru persoane care, indiferent de subiect sau situație, doresc să aibă întotdeauna dreptate în ceea ce spun (chiar și atunci când susțin aberații sau nonsensuri), nu acceptă alte poziții sau critici din partea celorlalți, se simt imediat lezați dacă poziția lor este amenințată, iar atunci când își epuizeaza arsenalul de argumente sau justificări încep să aibă atitudini zeflemiste, de superioritate (plini de sine), devenind vanitoși, isterici, ranchiunoși, disprețuitori sau chiar agresivi în conduită și comunicare, mai cu seamă atunci când simt că pierd teren sau influență în fața celor din jur. Astfel de persoane dezvoltă o încredere oarbă în sine, nu se mai analizează, își pierd simțul critic, își arogă drepturi, condiții sau statusuri sociale care depășesc limitele lor intelectuale, culturale sau morale. 








Autosuficiența sau (suficiența de sine) se manifestă în variate forme, în funcție de vârstă, poziție socială, structura de personalitate, nivelul cultural și educațional al persoanei etc. Ea devine „vizibilă” și „agasantă” în situații de interacțiune și comunicare interpersonală, activități de grup, viață socială în general. Spre exemplu, când cineva susține: „știu mai bine ce-i de făcut” fără să recunoască ulterior eșecul faptelor sale; când unii afirmă că toate câte le-au obținut și realizat în viață reprezintă doar meritul lor, fără să accepte și alte condiții, conjuncturi favorabile sau sprijinul venit din partea celorlalți; când alții încep să se mulțumească cu starea sau situația de moment fără să se angajeze la noi eforturi, responsabilități, sacrificii sau alte activități care să le pună mai bine în valoare talanții și resursele personale („mi-ajunge câte am agonisit sau câte am facut, pentru ce să-mi mai bat capul, viața trebuie trăită!”) etc. Cu alte cuvinte, autosuficiența reprezintă mai degrabă o atitudine care încercă să satisfacă nevoia de recunoaștere socială a unei persoane, fără a ține cont de nevoile, așteptările sau respectul față de ceilalți, considerând propriul ego suficient de puternic și matur pentru a domina și controla mecanismele sociale întâlnite într-un gup sau anturaj. Ba mai mult, pe fondul suficienței de sine se crează iluzia că totul îți merge bine, nu mai depinzi de nimeni și de nimic, în anumite împrejurări cei apropiați încep să te deranjeze, descoperi că ai putea fi chiar un mic „dumnezeu” de care cei din jur să depindă sau la care să se închine etc.








Dintr-o altă perspectivă putem constata că autosuficiența este cultivată și promovată în societate prin tot felul de vedete, dive sau personaje îndoielnice ce oferă, mai ales copiilor și tinerilor, modele de viață iluzorii în care nu trebuie să faci prea multe ca sa ai ce-ti dorești, în care nu trebuie să-ți pui întrebări despre rostul tău că vin alții și decid pentru tine, în care mimetismul și consumerismul ne înregimentează în tot felul de curente, tendințe, mode și „tradiții” ce inhibă dorința noastră de a ne dezvolta și progresa în plan personal și spiritual.








Momentul adevărului: Cum (re)acționez în situațiile în care gândurile mă conduc spre autosuficiență? Am momente când mă simt incapabil să-mi depășesc condiția actuală? Cred că pot fi mai mult decât sunt în prezent? (nu doar în vorbe!) Ce-ai face dacă într-o zi cineva ți-ar spune că ai o atitudine de autosuficiență?   








Epilog: Se spune că un om inteligent nu dorește sau nu insistă să demonstreze că el este mare și tare, doar un individ complexat și mic se va zbate să pară ceea ce nu este. Nimic nu este mai primejdios decât autosuficiența prostului care crede că poate să schimbe lumea, nu vei scăpa de el până când nu consideră ca te-a convins! Este bine să nu ne mulțumim cu ceea ce suntem și să ne complacem în ceea ce avem, amăgindu-ne pe noi înșine și pe cei din jur că suntem altfel/altceva/altcineva; nu ne va ajuta să progresăm, dimpotrivă, vom ajunge să ne formăm o imagine falsă despre propria persoană care va fi o piedică majoră în progresul personal. Îmi place să spun adesea că fiecare dintre noi este ceea ce merită să fie; cu cât pretindem că meritam mai mult, cu atât devenim mai neînsemnați!