Consubstanţialitate între ateism şi creştinism?

Cu cinci ani în urmă „Curtea Neamurilor” se reunea, pentru prima oară, la Bologna, Italia. Cardinalul Ravasi vorbea atunci, aparent paradoxal, despre „«necredinţa» credinciosului” şi „«credinţa» necredinciosului”. Nu, nu e vorba de o găselniţă. De fapt, cel care-şi închipuie că este credincios, adeseori, prin gesturile sale, demonstrează că îl înţelege prea puţin pe Cel de sus, în timp ce, pe de altă parte, există oameni care, deşi îşi spun atei, nu contenesc să caute Adevărul ultim. Ba, mai mult decât atât, omul în genere este o fiinţă dinamică ce încalcă încontinuu graniţa dintre cele două stări, chir dacă nu tot atât de vârtos precum Cioran, definit de Ravasi un „ateu-credincios sui generis”.

La eveniment a fost invitat şi ateul Massimo Cacciari, fost primar al Veneţiei, filosof şi profesor universitar. Expunerea sa s-a intitulat: „Consubstanţialitate între ateism şi creştinism”, formulare prin care filosoful voia să dea de înţeles auditoriului că atât ateismul, cât şi monoteismul sunt ramurile aceluiaşi pom, mintea omenească, care-şi trage seva din acelaşi nutriment, Adevărul ultim. „Ateismul, sublinia Cacciari, nu este un oaspete ingrat care vine dinafară, ci locuieşte în acelaşi spaţiu cultural”.Atât ateul, cât şi credinciosul sunt de acord că există un Adevăr ultim, căci, orice s-ar spune, realitatea vizibilă trebuie să aibă o explicaţie ultimă, însă, când se trece la definirea acestui Adevăr, încep să apară divergenţe. Dumnezeu, ne lămureşte Cacciari, nu poate fi nici fiinţă pură, pentru că o fiinţă pură nu poate fi descrisă în nici un fel, dar nici totalitatea entităţilor pentru că, în acest caz, s-ar confunda cu natura. Nu rămâne, deci, decât o a treia posibilitate, aceea ca Dumnezeu să se întrupeze, golindu-se de propriul absolut. Însă, în acest fel, devine istorie. Aşadar, atunci când teologia crede că poate demonstra existenţa lui Dumnezeu, acel Dumnezeu pe care ea crede că îl descrie nu este altceva decât un concept cu ajutorul căruia mintea încearcă să încătuşeze ceea ce de fapt îi trece printre degete.  

De aceea ateismul – este de părere filosoful – este salutar teologiei, căci o obligă să reflecteze. Între cele două există un fel de relaţie simbiotică: ateismul purifică teologia de imaginile antropomorfe, în timp ce teologia dă un sens ateismului. În acest caz, adăugăm noi, ateismul despre care vorbeşte Cacciari în realitate nu este o negare absolută a lui Dumnezeu, ci o atitudine critică faţă de descrierile simpliste ale Adevărului ultim, descrieri pe care raţiunea nu le acceptă. Pe de altă parte, însă, tocmai pentru că mintea nu le poate înţelege pe toate, trebuie să admită ca există adevăruri care o depăşesc şi care izvorăsc din acel Adevăr ultim, aşa încât, teoretic, confruntarea dintre cele două tabere este continuă şi, într-un anumit sens, constructivă.

Din păcate, se plânge Cacciari, perioada contemporană este caracterizată de o nouă formă de ateism, ateismul practic, în viziunea căruia nu mai există nimic altceva decât ceea ce se vede, fizicul pur, fără nici o altă calificare. Noul ateism a eliminat orice întrebare, a renunţat la orice fel de confruntare şi preferă să se însoţească cu oricine. Tentaţia cea mai mare a creştinismului este aceea de a se alia cu acest nou tip de ateism, aparent inofensiv, dar care nu purifică în mod constructiv, precum celălalt, ci îi atrage pe toţi spre un nihilism îmbătător.