Despre manipulare

17 martie 2014 | de

Despre manipulare, în epoca noastră, una a multiplelor manipulări, Ana Blandiana scrie un „Fals tratat de manipulare”, apărut la editura Humanitas, 2013. Dornică să analizeze, dincolo de un studiu de caz,  propriul său caz, mecanismele prin care servim involuntar o altă idee decât cea sperată, urmărită şi construită de noi, autoarea combină introspecţia cu reflecţia.


Bineînţeles, că volumul de la Humanitas nu este un tratat ştiinţific, ci o bine articulată fenomenologie a manipulărilor contemporane, ante şi post-decembriste. Pe un palier, avem o investigaţie în eu-l profund, cel moral, pe celălalt schiţarea unui nucleu aproape teoretic, nişte intuiţii psihologice cu valoare generală. „Să nu te laşi folosit de nimeni” stă de veghe pe masa poetei îndemnul lui Erasmus din Rotterdam, îndemn pe care ea s-a străduit să-l respecte, chiar dacă uneori viclenia celorlalţi, prieteni sau adversari, a reuşit să o manevreze, să-i deturneze programul idealist, practic să abuzeze de încrederea poetei cu un recunoscut simţ al datoriilor civice, izvorâte din  nobile convingeri morale.





„N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant”, ne va avertiza autoarea. „Este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente”. Nu ar fi vorba, deci, de un parcurs autobiografic, decât în măsura în care un fapt are o semnificaţie trans-personală, care ne conduce la un înţeles universal. Un pariu respectat cu onestitate, adaug, de unde egotismul, ori narcisismul vor fi excluse. Lirica sa, la fel, ca eseurile sau prezentul volum, e una a ideilor, cum s-a observat, configurând un discurs auster, cu minime podoabe metaforice, lăsând să respire liberă ideea poetică. Prozele au şi ele această fascinaţie pentru descoperirea unor relaţii ascunse între persoane, sisteme politice, stări de spirit sau lucruri, toate supuse examenului atent al unei grile etice. Acesta ar fi nucleul personalităţii poetei, aplicarea consecventă, în procesul cunoaşterii lirice, sau sociale, al autocunoaşterii, a unui criteriu moral. Sau, altfel formulat, contemplarea frumuseţii interioare a lumii, căutarea punctului miraculos unde frumosul şi adevărul coincid, radiografierea modului în care există, sau nu, o armonie între esenţă şi aparenţă.





Manipularea se poate produce fie din pricina unei naive încrederi în buna-credinţă a celuilalt, pe care tu, om cinstit, nu-l bănuieşti de intenţii necinstite, fie prin perversitatea unor paradoxuri (publicând, învingând cu mari eforturi cenzura, se întreba Ana Blandiana, oare nu cumva creditezi, de fapt, regimul? Invers, nepublicând nimic, dovedeşti, net, asprimea represiunii dictatorial. De la lipsa de încredere la românii de azi, un defect grav, ne spune poeta, se ajunge la concluzia că o ţară, a noastră, nu poate prospera, din cauza lipsei generale, vinovate, de încredere a omului în om. După cucerirea libertăţii, după ’89, manipularea are forme sofisticate, cea mediatică, mai ales, practicând o condamnabilă „inginerie socială”, cum spune Ana Blandiana, o manipulare perfidă, care ar vrea să amestece albul cu negrul, binele cu răul, „albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfârşite şi confuze game de gri-uri”. „Pentru că se lasă iubită de crabi mi-i scârbă de mare”, îmi răsună din memorie un poem al Anei Blandiana, publicat prin anii ’70 în revista „Steaua”. Acest ton eticist a fost marca sa, încă de la debut. Toata viaţa, poeta şi-a edificat destinul literar pe stânca unor comandamente creştine, chiar dacă nu a uzat de-o retorică ecleziastică. Dar fibra morală de acolo vine, din educaţia sa religioasă, făcută de tatăl poetei, de exemplul mamei, de cel al bunicilor bănăţeni. De acolo vin modestia, frugalitatea, puterea de a se dărui semenilor, un soi de ascetism, calităţi împărţite cu înţeleptul Romi. „Din auster şi din singurătate”... un alt vers din memoria mea afectiv-literară a acelor ani... Aşa se nasc afecţiunile pentru oamenii simpli, vezi conversaţiile cu locuitorii de la Comana („Ţărănci bătrâne”) sau entuziasmul copilăresc al culegerii minunatelor ciuperci. E drept deturnarea, mai exact malformarea acestui inocent simbol-ciuperca uriaşă de la Comana, pusă, sfidător, de securişti, pe pragul casei din Bucureşti, nu trebuie să ne scape. Paradisul imaginar poate fi atacat de infern. Totul e dar în lume, iar poeta a primit mult. De aceea i se cere mult, conform învăţăturii cristice. Nu se sfiieşte s-o spună, clar, bucurându-se nu doar că a scăpat, împreună cu Romulus Rusan, din cutremurul din 1977, dar şi că, beneficiind de această ocrotire cerească, are datorii morale mai mari... „Iar fiecare din aceste întâmplări devenea parte a unui plan gândit pentru noi de Cineva de Sus, pe care nu puteam să nu-l recunoaştem ca pe un dar”. Divizată între dorinţa de scris şi obligaţia implicărilor civice, suferă că nu are clipele sale de linişte creatoare. Refuzul puterii, refuzul unor funcţii oficiale şi onorante sunt în deplin acord cu structura sa, pe care nu şi-o trădează. „Nu sunt făcută pentru a conduce, pentru a emoţiona şi convinge”, scrie poeta definitoriu.





Despre înfiinţarea Alianţei Civice, despre călătoria ei memorabilă cu prozatorul Romulus Rusan la Iaşi, pentru susţinerea mitingului inaugural, despre discursurile unor intelectuali, rostite din balconul Pieţei Universităţii, despre secreta solidaritate dintre aceştia şi emarginaţii sociali, o vreme, despre manipulările eşuate, de acolo, despre invenţiile unor personaje politice aflate, chipurile, într-un dialog familiar cu poeta, despre statura morală a Seniorului, Corneliu Coposu, despre refuzul, stupefiant pentru mulţi, al puterii („Oroarea de putere”), sau al avantajelor economice, aflăm lucruri inedite. Nu ele în sine stau, totuşi, pe primul plan, ci ideile, argumentele pe care le produc faptele. Ana Blandiana se ţine mereu de cuvânt, cum promitea în prefaţă, nu molozul întâmplărilor, sau coloanele unor temple ideatice convenţional o atrag, ci palpitul ideatic, înfiriparea unor intuiţii, descoperirile, întrebarea esenţială, care te conduce la adevăr. Chiar dacă descoperirea e dureroasă, umilitoare, vezi cazul unui rector clujean, cunoscut istoric, care o exmatriculează, zelos, direct din examenul de admitere, vezi cazul unui ideolog clujean, Dumitru Isac, care o sfătuieşte să nu se căsătorească cu prietenul ei, Romulus Rusan, din pricina dosarului ei (şi al lui) vezi cazul securistului reciclat în om de afaceri, în apropiere de Comana, vezi cazul unor colegi sau colege, care nu o acceptă cu tabla sa de valori. Practic, poeta noastră urmează poruncile din Decalog cu consecvenţa credinţei creştine mature. Nu ne miră, în acest sens, nici mila tristă pentru pseudo-politicieni de azi, vezi „Marea de întuneric”, unde precaritatea profesională a unor personaje, ahtiate după putere şi bani, te revoltă, nici absurdul contra-selecţiilor, care ne stârnesc dispreţul. Convingerea poetei este că, de fapt, utopia nu e prin ea însăşi vinovată de consecinţele deturnării ei sângeroase, deseori, ci de vină sunt manipulările, lipsa caracterelor. „Am trăit această dilemă în 1996, când priveam fascinată şi cu egală atenţie structurile de putere împotriva cărora luptasem şi pe nou-veniţii, nevolnici şi mult mai puţin răi, doar pentru că mai puţini vitali”. Manipularea politică, multele deturnări apărute în acţiunile Alianţei Civice, sporite odată cu înfiinţare partidului cu acest nume, metodele de manipulare post-decembriste, disponibilitatea unor intelectuali a de a servi planurile noii puteri, neocomuniste, toate sunt analizate pornind de la idei, sau de la intuiţii psihologice, care ne conduc la descoperirea unor fapte uimitor de viciate de interese egoiste, aflăm, cu dezamăgire, tarele unor oameni celebri, sau ale unor grupuri politice, lipsa lor de coeziune şi de solidaritate, lipsa dorinţei lor de a face să sporească binele social şi abia apoi pe cel personal. Un volum care ne aminteşte mereu de cuvintele lui Isus: „Ce-i va folosi omului să câştige lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”. Ana Blandiana a ales partea Mariei, nu a Martei

Updated on 20 octombrie 2016