Istorie şi prezent

Şi a trecut şi cel de-al 29-lea 22 decembrie. La fiecare mi-am amintit ce am trăit atunci, dar acum parcă uit. Parcă vreau să uit. Acum aş vrea să pot uita ce trăiesc, ce trăim noi toţi exact în aceste zile care, pe deasupra, mai fac parte şi din anul centenarului Marii Unirii, sărbătorit cu ifose şi majuscule de toată suflarea românească, inclusiv de aceia care fac totul ca lucrarea oamenilor centenarului să fie aruncată la coş, în favoarea unor interese meschine, provinciale, ticăloase, de partid şi de grup şi de şef. Inutil să mai faci apel la numele ilustre din anii pre-unirii de la 1 decembrie 1918. Inutil, pentru că azi nimeni nu mai ştie nimic despre ei şi nici despre ce au făcut ei atunci. Acum se trăieşte de azi pe mâine, mai precis, de azi pe azi: „Mâine om vedea noi ce-o mai fi”.

La Timişoara din zilele noastre, un reporter întreba pe stradă trecătorii dacă ştiu ce semnifică ziua în care vorbeau ei, şi anume 17 decembrie. Abia dacă doi au răspuns aşa cum ar fi trebuit: începutul Revoluţiei române. Majoritatea, tineri, deh, nu ştiau. „Sincer, nu ştiu” spunea unul, cu formula asta de preţiozitate mahalagească, „sincer”. Dar nu sincerul lui deranja, ci faptul că nu ştia, nu ştiau, nici fetele, nici băieţii, toţi tineri şi plini de viaţă, toţi indiferenţi fără să-şi dea seama de asta la ceea ce s-a petrecut şi, deci, şi la ceea ce se petrece şi, mai ales, la ceea ce se va petrece cu ei. Să nu mai repet vorba aceea, des citată în anii ’90, în zadar, vedem astăzi: „Cine uită, nu merită”. Cine îşi uită trecutul, riscă să-l retrăiască. Şi măcar dacă l-ar retrăi pe cel al unioniştilor din 1918, dar mă tem că-l vor retrăi pe cel de-acum 50-60 de ani.

Prin anii ’90 ai secolului trecut a existat în România o mişcare intitulată „Alianţa Civică”, în care militau intelectuali de elită şi care, condusă ani de-a rândul de Ana Blandiana, organiza dialoguri în oraşe, ba chiar şi-n sate, încercând să lămurească lumea nelămurită asupra a ceea ce este democraţia, a ceea ce li se întâmpla chiar atunci, sub domnia feseniştilor, celor din săli şi tuturor românilor. A fost o iluzie, totul s-a sfârşit, lumea venea, asculta, clătina din cap, dar cine ştie câţi nelămuriţi înainte plecau de-acolo lămuriţi. Ar fi fost şi prea frumos, ar fi fost şi asta o iluzie, pe care cei de la AC n-o aveau. Aveau însă iluzia că, după cele auzite acolo, ar putea începe să gândească, măcar câteva minute pe zi, cu propriul creier şi nu cu al domnului Ion Iliescu sau al lui Brucan. Rezultatul este că AC a căzut în uitare mai ceva decât prima zi, de la Timişoara, a Revoluţiei române.

Cine îşi mai aduce aminte de Proclamaţia de la Timişoara, care cerea ca în politică să nu mai intre cei care au fost activişti de partid, securişti şi alţii asemenea? Proclamaţie respinsă, fireşte, de Frontul aşa-zis al Salvării Naţionale, înţesat de colaboratori ai regimului comunist şi condus chiar de un fost demnitar al acestuia.

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este decât o urmare a acestor evoluţii, nu a Revoluţiei, ci a evoluţiei mentalităţii dirijate de aceiaşi securişti şi activişti, deghizaţi în democraţi convinşi. Faptul că legile sunt făcute de oameni care au, unii, condamnări penale definitive, alţii doar speranţa apelului, alţii dosare încă neintrate în instanţă, toate astea se întâmplă din cauză că lumea a crezut că democraţia, odată câştigată, poate fi lăsată să funcţioneze de capul ei. Numai că democraţia, fie şi odată câştigată, nu e de capul ei, e de capul oamenilor care o păzesc, a celor care o practică, fiind un sistem extrem de fragil, uşor de distrus de către nişte infractori ajunşi la putere.

Unde şi în ce ţară civilizată din lume s-a mai văzut vreun caz de infractor, judecat într-un nou dosar, care, cocoţat în fruntea parlamentului, să schimbe, sub diferite pretexte, completurile de judecători care urmează să-i judece apelul? Unde şi în ce ţară civilizată din lumea asta s-a mai văzut o adunare aleasă, plină de infractori dovediţi, care să facă legile, fireşte, în aşa fel încât ele să fie în favoarea infractorilor şi nu a victimelor lor? Va răspund eu: nicăieri. A, poate cineva o să-şi aducă aminte de Idi-Amin Dada sau de prietenul lui Ceauşescu, Bokassa. Acolo nu era democraţie, ci, departe de ea, nişte dictaturi feroce şi fără milă, acolo şefii de state, al doilea autoproclamat chiar împărat, îşi luaseră în proprietate statul şi făceau cu el ce doreau, numai şi numai în propriul interes, fără a ţine seama de suferinţele popoarelor lor, respectiv ale oamenilor din Uganda şi din Republica (azi) Centrafricană. Cine şi în ce ţară civilizată din lumea aceasta a mai auzit ca un infractor judecat în primă instanţă şi condamnat la 8 (opt) ani de închisoare să prezinte, oficial, deciziile guvernului, în locul prim-ministrului sau a purtătorului de cuvânt, în calitate de consilier al şefului guvernului şi, probabil, să le fi şi influenţat în prealabil? Şi asta pentru că prim-ministrul e o marionetă a altcuiva, a infractorului din fruntea Parlamentului, care nu are încredere decât în cei asemenea lui.

Au început să iasă, chiar înainte de ordonanţa de amnistie şi graţiere, cu care suntem ameninţaţi de când această alianţă toxică şi malefică a venit la putere, condamnaţi, pe criterii de procedură (completurile care i-au judecat nu erau corect alese). Ar fi până acum vreo zece foşti miniştri, plus mii de alţi infractori anonimi, care vor reprezenta un pericol public de îndată ce pun piciorul în stradă. Şi Ceauşescu dădea din când în când liber unor mii de hoţi şi criminali, care mai jefuiau la repezeală pe cineva, mai atacau ori chiar ucideau nişte nevinovaţi şi se întorceau de unde plecaseră. Şi cu asta îşi ţinea „cel mai iubit fiu al poporului”, poporul la respect: vezi că dau drumul puşcăriaşilor!

Cei de la putere plâng de mila unor pretinse mii de oameni nevinovaţi care stau în puşcării, fiind judecaţi, cică, pe nedrept. Probabil că faptul că deputaţii şi senatorii pot fi exceptaţi de la judecată prin votul colegilor din camera respectivă, le-a dat acestora impresia unei competenţe pe care n-o au, când, de fapt, nu prea au niciuna. Şi atunci, cu această convingere şi fără argumente, rejudecă procesele acoliţilor şi decid ei în locul judecătorilor şi în defavoarea cetăţenilor cinstiţi, care se văd deodată egali cu infractorii, dacă nu mai rău.

Cam acesta e peisajul românesc al sfârşitului de an 2018, la centenarul Marii Uniri şi la 29 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, când au murit peste o mie de oameni nevinovaţi, iar vinovaţii de moartea lor sunt în continuare în libertate, iar dacă nu mai conduc ţara e doar pentru că sunt prea bătrâni şi şi-au lăsat urmaşii demni de ei să o facă.

Presupun că tinerii întrebaţi la Timişoara despre ziua de 17 decembrie n-au învăţat nimic din ce se întâmplă, ba sunt convins că ignoră tot ce se întâmplă şi vor continua să nu se prezinte la vot. Atunci îşi vor merita soarta, pentru că nu toţi păreau gata de plecat în Marea Britanie sau în Statele Unite ale Americii