Pro sau contra religiei în școli. Paradoxurile unei dezbateri cu concluzii fericite

S-au format sub ochii noștri două tabere: cei care nu (mai) acceptă ora de religie la școală și cei care mai găsesc (încă) argumente pentru menținerea ei în programă. Prima mențiune, cei din tabăra pentru (să-i numim fără urmă de deriziune: religioșii) militează pentru a vârî pe gât religia unora mai puțin interesați. Or, această atitudine contrazice filosofia de bază a bisericii care cultivă toleranța, iubirea și respectul. Mai mult, așa cum dragoste cu forța nu există, nici religia/credința cu forța nu e genuină.


 


A doua mențiune, cei din tabăra contra (laicii), strigă sus și tare că trăiesc într-un stat laic și că religia nu are ce căuta în școli. Se simt sufocați, invadați de o autoritate pe care nu o recunosc: biserica. Or, în orice democrație există, sau ar trebui, un cadru general de luare a deciziilor de interes public. Un sistem care ne permite să alegem președintele, să modificăm Constituția și așa mai departe. Și cum «adepții valorilor religioase sunt majoritari, adepții valorilor seculare nu au de ce să fie supărați că valorile religioase vor continua să fie prezente în școlile publice, dacă vor un stat secular și laic», explica într-un articol, Virgil Iordache, lector al Universităţii din Bucureşti.





Iată cum, cele două tabere își găsesc fundamentul în paradoxuri. Religia cu forța nu are sens, iar într-o democrație, majoritatea decide. Am simplificat și am pus pe toată lumea în aceeași oală, însă nicio tabără nu e uniformă. Printre religioși se găsesc voci care cer totuși reformarea orei de religie, deconectată de realitatea societății actuale. Iar printre laici, cei mai mulți nu sunt împotriva religiei stricto senso, ci împotriva unui curs și programe școlare anacronice. Cu alte cuvinte, problema pare să vină din metoda prin care biserica încearcă să-și propage valorile, o metodă care nu mai corespunde cu societatea laică. Accept considerentele ambelor grupuri. Ca fostă elevă care a participat la ora de religie timp de 12 ani și care nu a rămas cu nimic, doar cu media generală mai mare pentru că notele la religie variază între 10 și 9 ca regulă, și care-și amintește doar de plictiseala colegilor, de avioanele și biletele care zburau prin clasă sau de prea evlavioase exprimări pentru o sală de clasă, sunt pentru regândirea locului religiei în programul școlar. (Valabil și pentru alte discipline, însă aici vorbim despre religie).





Ca fiică de părinți creștini, crescută în sânul valorilor puternice ale credinței, înțeleg foarte bine argumentele religioșilor. Valorile religiei trebuie cunoscute și răspândite; religia e singura materie studiată care te îndeamnă să te uiți în interiorul tău; suntem un popor creștin, religia face parte din definiția noastră ca națiune, este un ciment național; cea mai mare parte din ceea ce numim cultură stă sub semnul religiei și așa mai departe. Totodată, nu sunt convinsă de alte două argumente. Să crezi că ora de religie îi face pe copii mai credincioși, mai religioși, este în mare măsură nefondat, dar și să crezi că ora de religie, o oră pe săptămână, poate limita curiozitatea copilului, într-o lume plină de alternative și ispite, mi se pare exagerat. Una peste alta, dezbaterea din ultimele luni ne-a demonstrat că în România se poate vorbi despre orice, căci nimic nu este mai periculos decât consensul absolut și lipsa îndoielii. În același timp, România rămâne creștină și o majoritate copleșitoare de elevi vor continua să aibă un contact cu religia, cum arată numărul mare de înscriși la curs (să sperăm că nu e pentru a umfla media generală sau altele de genul).


Fapte


Din septembrie 2015, orele de religie sunt obligatorii pentru Ministerul Educaţiei şi pentru şcoli şi opţionale pentru elevi. Cu alte cuvinte, școala trebuie să asigure cursuri de religie pentru elevii care își exprimă în scris dorința să frecventeze orele de religie. Această nouă regulă inversează procesul și corespunde cu ceea ce spune Constituția: Articolul 32 - (7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege. Garantat și nu impus prin lege.