„Trebuie ca respectul să domnească din nou”

Extras din prima scrisoare pastorală de după război a episcopilor germani, 23 august 1945
07 aprilie 2017 | de

Dragi credincioşi,

 

Timp de doi ani, datorită războiului care a făcut ravagii, ne-a fost cu neputinţă să ne reunim pentru o consultare colectivă …

În pofida tuturor schimbărilor aduse de evenimentele actuale, noi prezidăm în acest vechi loc privilegiat, lângă mormântul Sf. Bonifaciu, apostolul germanilor. Ne-am adunat în aceeaşi credinţă care a fost predicată de strămoşii noştri, în aceeaşi fidelitate faţă de Papa de la Roma cu care Biserica Germană este conectată prin legăturile cele mai solide. De-a lungul acestei credinţe şi al acestei legături, noi avem ferma convingere că ne găsim pe o stâncă, împotriva căreia valurile se sparg bineînţeles, dar niciodată ele nu ajung să sape, nici să determine căderea stâncii.

Fie ca primul nostru cuvânt să fie un cuvânt de gratitudine profundă către clerul nostru şi diecezanii noştri, pentru fidelitatea fără cusur pe care ei au dovedit-o în această perioadă.

Noi ştim că, pentru mulţi dintre voi, a fost riscant să ascultaţi mereu alocuţiunile noastre pastorale care se opuneau erorilor epocii şi crimelor din acel timp. Milioane şi milioane de oameni au urmărit conferinţele noastre cu un profund interes şi cu o adeziune interioară atunci când noi am apărat drepturile fiinţei umane, atunci când am denunţat ingerinţa statului în viaţa Bisericii, atunci când am evocat opresiunile repetate care au fost exercitate de stat şi de partid [cel nazist, care era unicul partid în Germania anilor ’40 – nota trad.] în toate domeniile vieţii spirituale şi religioase, atunci când ne-am ridicat vocea contra segregaţiei rasiale şi a urii între popoare. Noi ştim prea bine că existau peste tot turnători (informatori) care acţionau pentru a întârzia progresul vostru, promovarea voastră, când puteau constata că eraţi pregătiţi pentru astfel de predici.

Vă mulţumim din toată inima, vouă, părinţi creştini, pentru că aţi avut curajul să susţineţi şcoala catolică, neavând nici o consolare, ci, dimpotrivă, suferind intimidări şi ameninţări; chiar dacă în final, lupta pentru dreptul vostru părintesc nu a fost încununată de succes. Ne amintim cu o mândrie sfântă că în atâtea regiuni unde crucea a fost îndepărtată din sălile de clasă de mâini sacrilege, ea a fost aşezată din nou la locul său. Nici unul dintre voi nu dispunea de vreo putere terestră: voi nu aveaţi decât forţa şi curajul credinţei voastre plină de convingere.

Vouă, tinerilor, se adresează în egală măsură recunoştinţa noastră deosebită. Voi aţi fost garanţii idealului vostru până la sânge; astfel atitudinea voastră ne-a adus consolare şi sprijin într-o confruntare ce părea fără scăpare din punct de vedere omenesc.

Mulţumim tuturor preoţilor şi tuturor laicilor care, în număr atât de mare şi fără teamă, au intervenit în favoarea legii lui Dumnezeu şi a învăţăturii lui Cristos. Mulţi au devenit adevăraţi martori/martiri în închisoare şi în cursul relelor tratamente suferite; foarte mulţi dintre ei şi-au dat viaţa pentru credinţă.

Inima noastră se entuziasmează în amintirea catolicilor de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale care nu s-au temut niciodată să-i protejeze pe compatrioţii de origine străină, să-i apere şi să le mărturisească iubirea creştină![i]

Dintre ei, numeroşi au fost cei care au pierit în lagărele de concentrare pentru o asemenea faptă caritabilă!

Lor le-a fost dată „recompensa excepţională”, iar nouă siguranţa consolatoare că creştinismul va rămâne viu în poporul nostru în ciuda tuturor opresiunilor şi persecuţiilor.

Ne amintim cu emoţie de toţi cei care şi-au împărţit puţina şi neagra lor pâine cotidiană cu un nearian nevinovat şi persecutat.: zi după zi, ei trebuiau să se aştepte la teribila soartă ce îi era rezervată şi protejatului lor.

Popor catolic, ne bucurăm pentru că, într-un asemenea context, te-ai eliberat de idolatria forţei brutale. Ne bucurăm pentru că atâţia credincioşi catolici nu şi-au îndoit niciodată genunchiul în faţa lui Baal. Ne bucurăm pentru că aceste teorii inumane şi atee au fost în egală măsură refuzate şi în afara cercului fraţilor noştri de credinţă catolică.

Şi totuşi: fapte înfricoşătoare au fost deja comise de Germania înainte de război şi în timpul războiului, iar de germani în ţările ocupate. Le deplângem profund, la fel ca pe numeroşii germani, chiar dintre ai noştri, care s-au lăsat seduşi de falsele teorii ale naţional-socialismului. Mulţi au rămas indiferenţi în faţa crimelor contra libertăţii şi contra demnităţii umane; mulţi i-au sprijinit pe criminali prin atitudinea lor; numeroşi au fost cei care au devenit ei înşişi criminali. O grea responsabilitate apasă asupra celor care, prin influenţa lor, ar fi putut să împiedice asemenea acţiuni şi nu au făcut-o: da, ei au făcut posibile aceste crime şi sunt, prin urmare, declaraţi complici ai criminalilor. 

Dar mai ştim că pentru cei ce se aflau într-o poziţie de dependenţă – muncitorii, funcţionarii şi profesorii – apartenenţa la partid nu a semnificat, în cele mai multe cazuri, o adeziune a sufletului la acţiunile terifiante ale regimului. Mulţi dintre ei au aderat fără să cunoască acţiunile şi planurile partidului; mulţi din ei au fost constrânşi; şi mai mulţi, chiar, au avut bune intenţii, urmărind scopul împiedicării răului. Este o cerinţă justiţiară ca, mereu şi pretutindeni, să examinăm greşeala de la caz la caz pentru a evita ca inocenţii să sufere alături de vinovaţi. Noi, episcopii, am intervenit de la început pentru a atinge acest obiectiv şi ne-am angajat pentru aceasta şi în viitor.

Ne-am mobilizat cu scopul de a înrădăcina din nou, cu putere, în popor şi, mai ales, în tineret, noţiunile de drept al lui Dumnezeu şi drept al omului, de demnitate umană, de libertate de conştiinţă, în aşa fel încât să fie evitate, din interior, întoarcerea la circumstanţe asemănătoare şi izbucnirea unui nou război.

Vrem să reconstruim din nou şi suntem recunoscători pentru fiecare ajutor care ne va fi dat în misiunea noastră religioasă. Sperăm că părinţii catolici vor avea din nou posibilitatea să-şi trimită copiii la şcoala catolică. Nu există o garanţie mai bună pentru a restabili situaţia morală decât o educaţie religioasă autentică, făcută de o şcoală confesională.

De aceea, ne găsim în perfect acord şi în deplină concordanţă cu directivele Papei Pius al XII-lea din magnifica sa enciclică despre educarea copiilor catolici în şcoala catolică. În locurile unde  nu există posibilitatea unei şcoli catolice oficiale, trebuie să i se dea Bisericii libertatea de a fonda şcoli catolice particulare. Cerem, de asemenea, stabilimente secundare catolice, mai ales colegii religioase, aşa cum existau înainte de 1933 şi care şi-au răspândit binefacerile, dovedindu-şi utilitatea.

Ne sprijinim în cererea noastră pe dreptul nostru prevăzut de legislaţie şi de Concordat.

Aşteptăm ca toţi credincioşii să susţină în mod energic eforturile noastre pentru o adevărată educaţie catolică a copiilor.

 

Sau Cristos sau decadenţa completă

Dragi credincioşi, dacă începem azi un nou drum, după o prăbuşire catastrofală, dacă vrem să ne ridicăm din nou casa vieţii noastre naţionale şi publice, să învăţăm din trecutul recent! Nu am vrut, oare, să construim casa fără ca Dumnezeu să ia parte la această acţiune? N-a devenit, în cele din urmă, din acest motiv, un turn Babel? Nu cumva am vrut să ne zidim casa ignorând piatra unghiulară pe care însuşi Dumnezeu a pus-o, pe Isus Cristos, care singur poate construi într-o manieră eficace şi poate asigura soliditatea durabilă a zidurilor?

Iată ceea ce trebuie să fie făcut la începutul reconstrucţiei: ca Dumnezeu să fie din nou restabilit la locul său în viaţa fiecărui individ şi a întregii societăţi, loc care i se cuvine în calitate de Stăpân Suveran; acest rang a fost rezervat în trecut unor valori secundare: statului, rasei, naţiunii. Poporul nostru, ca şi întreaga umanitate se găseşte din nou în faţa acestei alternative (sau, sau), pe care bătrânul Simeon o evoca pentru prima oară în Templul din Ierusalim: „Acesta trebuie să aducă căderea şi înălţarea multora …” (Lc.2,34). Pentru noi alegerea se traduce astăzi astfel: sau urcăm cu Cristos spre un viitor mai frumos, sau coborâm panta, fără El ori chiar împotriva Lui, spre decadenţa completă.

Trebuie să ne regăsim o credinţă vie în Dumnezeu pentru a fi din nou în stare de a oferi condiţia prealabilă a oricărei vieţi umane în societate: respectul. Doar respectul poate să facă posibilă şi suportabilă viaţa umană în societate pe acest pământ. Respect faţă de Dumnezeu Creatorul şi Domnul, respect faţă de sfânta Sa Voinţă pe care şi-a făcut-o cunoscută în cele zece porunci!

În plus, de asemenea, respectul faţă de aproapele nostru! Oare, nu chiar lipsa respectului a fost sursa tuturor relelor şi cauza tuturor păcatelor pe care le deplângem şi din pricina cărora am suferit în tot cursul perioadei în prezent revolute? Numai pe baza respectului putem stabili o viaţă familială dreaptă; doar respectul poate ordona şi sfinţi relaţiile între sexe.

Respectul trebuie să domnească în faţa vieţii pe care numai Dumnezeu are puterea să o dea şi să o ia înapoi! Omul nu are dreptul de a dispune el însuşi de existenţa sa, deoarece viaţa sa este dată de Dumnezeu. Sinuciderea – pe care o mai putem denumi şi „moarte liberă” – în orice fel ar fi produsă, rămâne o gravă atingere adusă dreptului suveran al lui Dumnezeu, unul din păcatele cele mai teribile şi mai pline de consecinţe, în cazul în care se produce în deplină luciditate a conştiinţei.

Nu avem dreptul să suprimăm viaţa în mod conştient şi voluntar nici chiar atunci când ea îşi are originea într-o infidelitate sau într-un viol. Din punct de vedere strict uman, aceste cazuri relevă cu siguranţă cea mai tragică situaţie în care se poate afla o femeie; de asemenea, o mare forţă morală îi este necesară pentru a suporta această suferinţă. Toţi cei care intră în contact cu astfel de cazuri – care pot fi ale apropiaţilor, poate cazul propriului soţ sau logodnic, al tatălui ori al mamei, poate ale medicilor sau ale preoţilor, ale funcţionarilor sociali, ale membrelor asociaţiilor de femei sau de tinere fete, oricare ar fi, – toţi să se ocupe de nefericită cu cea mai mare solicitudine pentru a încerca să-i uşureze soarta.

 

Nimeni nu are dreptul de a ucide viaţa

În caz de nevoie, cu sprijinul instituţiilor publice, cu ajutorul societăţii, trebuie să fie create stabilimente sau trebuie amenajate cele existente, unde pot fi adunaţi astfel de copii pentru a fi crescuţi în iubirea creştină. Dar nimeni, nicicând, nu poate fi autorizat – şi nimeni nu poate să dea permisiunea – de a uzurpa drepturile suverane ale lui Dumnezeu şi de a ucide viaţa în germen! Orice medic care cunoaşte jurământul lui Hippocrate îşi pune onoarea sa de medic pentru a-l respecta şi se fereşte de a lua parte la astfel de acţiuni. Dimpotrivă, depune eforturi de a le convinge pe mame, oricât de dificil li s-ar părea lor asta, să se gândească la viaţa inocentă care se dezvoltă în ele mai mult decât la nedreptatea care le-a fost făcută. Dumnezeu, în faţa căruia ele sunt nevinovate, le va da puterea să-şi suporte cu curaj creştinesc destinul.

Trebuie ca respectul să domnească din nou faţă de personalitatea aproapelui! Noi toţi avem încă vie în memorie imaginea omului care a fost maltratat, privat de drepturile sale, dezbrăcat de demnitatea sa umană! Nici o comunitate autentică nu poate să-şi răspândească efectele sale binefăcătoare printre oameni, dacă nu se ţine cont de respectul datorat „eului”/individului străin, dreptului său la proprietate, la buna sa reputaţie.

Într-adevăr, pentru ca viaţa unui popor sau a unui stat să fie integră trebuie ca ea să fie bazată pe o credinţă vie în Dumnezeu.

Acesta este unicul fundament stabil. Să construim pe această bază în spiritul iubirii, acea iubire pe care Domnul şi Stăpânul nostru ne-a învăţat-o şi pe care a desemnat-o ca semn caracteristic al discipolilor săi: „După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Io.13,35)

Urechile noastre răsună încă de modul în care a fost denigrată această iubire şi de cum a fost pusă la stâlpul infamiei, considerând-o ca efeminată pentru a o înlocui cu puterea, virilitatea şi forţa. Astăzi, noi suportăm consecinţele înfricoşătoare ale acestui apel la putere. În toate timpurile, iubirea s-a dovedit a fi mereu mortarul cel mai solid pentru construirea oricărei comunităţi umane. Mai cu seamă în zilele noastre, în această nenorocire aproape fără limite în care ne-am aruncat, avem nevoie de această iubire veselă şi puternică în sacrificiu. O iarnă grea ne aşteaptă. Ea nu va fi mai blândă dacă noi rămânem descurajaţi, cu braţele încrucişate, sau dacă, printr-un fel de lipsă de speranţă (chiar disperare, poate) ne lăsăm antrenaţi de curente extremiste.

Nu, într-o încredere de nezdruncinat în Dumnezeu, noi vrem să punem mâna la lucru, plini de curaj, să lucrăm cu loialitate şi fără odihnă, să ne întrajutorăm într-o iubire dezinteresată, să exersăm o solidaritate onestă între noi …

Susţineţi-vă unii pe alţii în reconstruirea locuinţelor voastre distruse! Într-o afecţiune cordială, oferiţi un acoperiş ospitalier celor care au devenit apatrizi şi împărţiţi hrana voastră cu ei!

 

Această viaţă atât de austeră nu este, totuşi, decât un timp de încercare

Cu seriozitate ne adresăm populaţiei rurale pentru ca ea să furnizeze hrana la adevăratul ei preţ şi să se conformeze datoriei sale de a livra fără a-şi păstra produsele doar pentru sine sau pentru oraşele de importanţă mai mică din vecinătate. Oricât de mare ar putea fi tristeţea care ne copleşeşte, noi rămânem – în credinţă şi în iubire – mai puternici decât orice suferinţă terestră şi decât orice răutate a păcatului.

Cei însărcinaţi cu afacerile publice vor găsi cu siguranţă mijlocul de a repara enormele greşeli şi abuzuri survenite în timp de război, prin atribuirea echitabilă a indemnizaţiilor date tuturor.

Dragi diecezani, s-a încheiat o perioadă care ne-a lăsat o vastă şi înfricoşătoare grămadă de dărâmături. Să facem să dispară aceste ruine în primul rând prin penitenţă şi prin reîntoarcerea la Domnul, la Dumnezeul nostru! Să ne punem la treabă şi să ridicăm din nou pe fundamentele ferme ale credinţei în Sfânta Treime, în supunerea faţă de Voinţa sfântă a Celui Prea Înalt! Să parcurgem penibilul nostru drum în muncă, mizerie şi griji, cu ochii fixaţi spre bunurile veşnice pe care Dumnezeu ni le-a promis pentru fidelitatea noastră dovedită aici pe pământ. „Căci aici nu avem cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare.” (Evr.13,14)

Cât de mult ne consolează această gândire pe noi creştinii în mijlocul oricărei suferinţe: această viaţă atât de austeră, atât de plină de responsabilităţi, nu este, totuşi, decât un timp de încercare. Viaţa propriu-zisă, viaţa eternă, nu va începe decât atunci când acest timp de încercare se va încheia. Atunci Dumnezeul Prea Drept, Prea Înţelept, Prea Bun, va recompensa pe fiecare după faptele lui şi nici chiar un pahar de apă rece, pe care îl vom fi dat aproapelui din iubire faţă de Cristos nu va fi uitat! Atunci vom fi judecaţi înainte de toate cu măsura pe care noi înşine am folosit-o pentru a aplica marea poruncă a iubirii; o poruncă ce trebuie să-şi ocupe locul său central deasupra tuturor poruncilor mai ales în această perioadă de suferinţă cumplită. Această privire aruncată asupra lăcaşurilor veşnice, pe care bunătatea paternă a lui Dumnezeu le-a pregătit copiilor săi, este în plus cea mai frumoasă consolare pentru noi, creştinii, atunci când ne gândim la toate acele nenumărate victime pe care înfricoşătorul război ni le-a adus: fie că ele şi-au găsit mormântul undeva în lumea largă, fie că le-a înghiţit marea, fie că au fost îngropate în pământul patriei. Intrarea în gloria lui Dumnezeu se oferă fiecăruia, dacă ei sunt morţi în pacea lui Cristos; probabil că, în ultimă instanţă, ei vor mai găsi harul reconcilierii cu Dumnezeu. Domnul va şti să le găsească trupurile şi, la sfârşitul lumii, le va face intacte, întinerite, transfigurate în frumuseţea unei eterne tinereţi.

Adresăm în mod special salutul nostru, discursul nostru şi cererea noastră, vouă, dragi oameni, care vă întoarceţi din război şi vă găsiţi, în cel mai bun caz, în faţa unui neant. Aţi fost pregătiţi să muriţi pentru ţara voastră, acum fiţi pregătiţi să trăiţi pentru ţara voastră! Cu încredere în Dumnezeu, Cel care n-a fost aneantizat împreună cu Germania, cea care a cunoscut marea prăbuşire! Veţi construi un cămin creştin în unire cu soţiile voastre care v-au fost deja încredinţate, sau cu tinerele fete cărora le veţi întinde mâna în faţa altarului Domnului: dota lor cea mai preţioasă va fi devotamentul, iubirea simplităţii şi ataşamentul faţă de Dumnezeu. Să consideraţi ca pe o onoare să-i ajutaţi, cu prietenie adevărată, pe camarazii voştri mai puţin fericiţi, care s-au întors mutilaţi şi să-i sprijiniţi înainte de toate în adaptarea la o nouă meserie pentru ca ei să-şi poată câştiga singuri foarte curând pâinea.

Totul gândindu-vă la cuvântul apostolului: „Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi împlini legea lui Cristos.”(Ga.6,2) Vă binecuvântăm în Numele Său Sfânt pe voi tineri şi pe voi persoane vârstnice; implorăm asupra voastră plenitudinea consolării divine şi a forţei divine! Fie ca Dumnezeul UNIC şi ATOTPUTERNIC – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt – să vă binecuvânteze! Amin.

Redactat la Fulda, pe 23 august 1945.

 

(Traducere şi adaptare de Gabriel Catalan din revista elveţiană de limbă franceză „Stella Maris”, august 1995)

 

Această scrisoare a episcopilor germani este actuală încă, chiar dacă războiul mondial s-a încheiat de peste 60 de ani. Ea poate fi aplicată, cu rectificările de rigoare ale numelor de persoane, de locuri, ale cronologiei şi ale contextelor, României post-decembriste, inclusiv celei de azi. Subliniem faptul că o similară scrisoare a episcopatului catolic sau a celui ortodox din ţara noastră a lipsit la finele anului 1989 şi/sau la începutul anului 1990 (atunci când situaţia era destul de asemănătoare în România, unde se încheia o epocă totalitară comunistă, cu cea din Germania la finalul celui de-al doilea război mondial), aceste ierarhii mărginindu-se cu unele scurte declaraţii şi comunicate de presă mai mult sau mai puţin sincere şi eficace din punct de vedere spiritual şi moral.

 


[i] Dintre martirii şi opozanţii catolici din Germania hitleristă îi amintim pe Carl Leisner (1915-1945), care a fost închis în lagărul de la Dachau între 1940 şi 1945 pentru opoziţia sa faţă de nazism şi care a fost de curând beatificat, şi cardinalul Clemens Auguste von Galen, episcop de Münster, sunt două personalităţi germane care, fiecare în felul şi cu mijloacele lor, s-au opus din toate puterile nazismului. De altfel, în 1946, recunoscând public atitudinea angajată a episcopatului german împotriva tiraniei naţional-socialiste, i-a cooptat în colegiul cardinalilor pe episcopul de Münster – contele Clemens August von Galen, pe cel berlinez – Konrad von Preysing şi pe arhiepiscopul de Köln – Josef Frings.

 

Updated on 09 aprilie 2017
LASĂ UN COMENTARIU