O tragedie anacronică, provocată gratuit şi iresponsabil

Federaţia Rusă a ratat integrarea în civilizaţia libertăţii. URSS a intrat acum trei decenii în implozie: costurile înarmării au determinat colapsul inevitabil al sistemului economic sovietic. Din anii ’90 până astăzi, fostele state cucerite militar de Stalin şi ţinute cu forţa în lagărul comunist au făcut un salt uriaş, pe toate planurile. Secretul acestei transformări rezidă în dorinţa majoritară de libertate a naţiunilor cândva captive în Pactul de la Varşovia. Prin aderarea la Alianţa Nord Atlantică şi Uniunea Europeană, ex-sateliţii terorizaţi de ameninţarea „doctrinei Brejnev” s-au reinventat ca naţiuni prospere, chiar dacă tranziţia lor de la dictatură la democraţie şi de la planificarea centralizată la piaţa liberă nu a fost scutită de dificultăţi. Federaţia Rusă, ca succesoare a URSS, a fost din plin ajutată, la început, de Occident. Toate cancelariile din Vest au dorit o Rusie democratică, paşnică şi prosperă. Au invitat Rusia în cele mai selecte cluburi: Consiliul UE-Rusia, Consiliul NATO-Rusia, includerea Rusiei în G8, investiţiile făcute în Rusia, transferul de tehnologii – toate dovedesc buna intenţie de fond a Occidentului faţă de un fost adversar pe care nu şi-a propus să-l umilească şi pe care l-a asistat pe cât posibil, pentru a evita anarhia. Din păcate, Federaţia Rusă şi-a revenit economic, dar asta nu a dus la democratizarea ei, ci la instaurarea unui nou regim de autoritate personală, „pe viaţă”: un sistem liberticid, controlat de oligarhia îmbogăţită şi coruptă din cercul lui Putin. Noua ideologie a Rusiei postcomuniste constă dintr-un amestec de ortodoxism, panslavism, revizionism istoric şi imperialism. Iar acţiunea acestui stat urmează orbeşte reţelele patentate din vremea lui Stalin, inclusiv prin tactica generării de conflicte ulterior îngheţate, dar şi prin şantajul energetic exercitat de Moscova faţă de Uniunea Europeană care a uitat – după şapte decenii de pace – politica forţei brute şi care s-a amăgit că Rusia are o democraţie sui generis, cu care poţi, la o adică, negocia raţional. Şi cu care merită să faci afaceri.

Naivitatea sau cupiditatea multor actori occidentali au convins oligarhia politico-militară din jurul lui Putin că Occidentul e slab, divizat de războaie culturale interne, şi că – prin urmare – ţarul poate trece la refacerea brutală, prin agresiune directă, a fostului Imperiu sovietic (pentru că aşa-numitul CSI e doar o fantomă birocratică). Şi pentru că toate fostele republici sovietice eliberate în anii ’90 au prins între timp gustul autonomiei.

Prin atacarea nelegitimă şi masivă a Ucrainei – stat membru al ONU  – Putin dovedeşte că s-a rupt de realitate, că nu-i mai pasă nici de propria naţiune şi că, într-un puseu revanşard, cu note patologice, e gata să arunce Europa într-un nou conflict militar. S-a înşelat. Personal, cred că – oricât de mari vor fi costurile umane şi economice ale acestei aventuri militariste – era Putin se apropie de sfârşit, iar Rusia va avea mult de lucru pentru a-şi reclădi, sub alte auspicii, credibilitatea şi onorabilitatea internaţională. Pentru moment, propaganda lui Putin a reuşit să-i păcălească, în linii mari, pe ruşi. Dar efectul sancţiunilor economice, financiare şi suportul Occidentului faţă de Ucraina îi vor face să se răzgândească rapid. Din păcate, şi patriarhul Kiril – suspectat de cunoscători că este un fost agent de influenţă al KGB-ului sovietic – a ratat ocazia de a-şi respecta vocaţia de păstor, atunci când a binecuvântat agresiunea militară a Rusiei în Ucraina. În epoca de faţă, orice telefon mobil poate aduna material pentru un proces ulterior la Haga, împotriva celor care se fac vinovaţi de crime contra păcii şi a umanităţii. Niciun pământean nu consumă bunuri produse în Rusia, care exportă doar gaz şi votcă. Nimeni nu e cu adevărat atras de „modelul” rusesc!

La capătul zilei, când scriu aceste rânduri, am urmărit reacţia întregii lumi civilizate faţă de atacul abject pregătit şi declanşat de Putin: condamnare pe toată linia (cu excepţia unor „aliaţi” de tipul Cubei sau Venezuelei). Desigur, e creştineşte să ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze mintea acestui tiran agresor, tot mai des comparat cu Hitler, cel din septembrie 1939. Dacă nu mai e nimic de făcut, ne rămâne să fim omeneşte solidari cu ucrainenii şi să strângem rândurile, moral şi politic, pentru a ne apăra modul de viaţă bazat, fundamental, pe dubla moştenire greco-romană şi iudeo-creştină. Cristos e Domnul Păcii, şi toţi cei care-i sfidează atât de flagrant poruncile nu vor avea, aşa cum ne învaţă istoria, un sfârşit paşnic. Să ne amintim avertismentul Mântuitorului către sfântul apostol Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri” (Mt 26,52).