Fii ai Învierii, pelerini spre cer

Există o diferenţă de timp considerabilă, anul acesta, dragi cititori, între Biserica de rit latin şi Biserica orientală în celebrarea Învierii Domnului. Acesta este motivul pentru care, recunosc cu francheţe, nu mi-a fost tocmai simplu să aleg modul de a aborda această rubrică, şi pentru faptul că revista „Mesagerul sfântului Anton” ajunge la creştini de diferite confesiuni. Dincolo de dificultăţile ecleziale sau familiale (mai ales pentru familiile rezultate din căsătorii mixte) pe care această diferenţă calendaristică le poate crea, ne regăsim împărtăşind împreună timpul celor 40 de zile de pregătire pentru sărbătoarea Paştelui, centrul vieţii noastre de credinţă. În context biblic, dar şi liturgic, această cifră are o semnificaţie deosebită, făcând referinţă atât la cei 40 de ani ai peregrinării poporului Israel prin deşert, dar şi la cele 40 de zile de călătorie ale profetului Ilie spre muntele lui Dumnezeu, Horeb, sau la cele 40 de zile de post petrecute de Isus în deşert, la sfârşitul cărora a fost ispitit de diavol. Privind retrospectiv, evreii au interpretat timpul călătoriei prin pustiu ca fiind manifestarea iubirii primordiale dintre Dumnezeu şi Israel, ani privilegiaţi ai unei alegeri speciale, dincolo de greutăţile şi încercările la care au fost supuşi.

Şi ce este Paştele, dacă nu trecerea de la sclavie la libertate, de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă? În Mesajul pentru Postul Mare din acest an, papa Francisc îşi concentrează atenţia tocmai asupra acestei treceri a poporului Israel, intitulându-l: „Prin deşert, Dumnezeu ne conduce la libertate”, amintind că acesta este un timp de har şi că deşertul devine locul primei iubiri (cf. Os 2,16-17), timp în care Dumnezeu doreşte să ne elibereze de propriile sclavii, aşa cum a făcut cu poporul ales, pentru a vorbi inimii noastre, asemenea unui mire. În timp ce faraonul stinge visele şi fură cerul, Dumnezeu vede suferinţa poporului în Egipt şi aude strigătele celor asupriţi. Inima lui Dumnezeu se înduioşează, simte compasiune şi intervine, alegându-l pe Moise pentru a conduce poporul său spre pământul promisiunii. Deşi iubirea lui Dumnezeu se manifestă în situaţii limită, prin intervenţii minunate, poporul rămâne insensibil şi neîncrezător. În repetate rânduri, îi sfidează pe Moise şi pe Dumnezeu, spunând că tot mai bine le era în sclavia din Egipt, sub dominaţia faraonului, care îi priva de demnitate şi libertate. Este un popor nerecunoscător şi cu inima insensibilă.

Dragi cititori, prin harul Botezului, şi noi am început un drum de eliberare, pentru a ne debarasa de compromisurile cu omul cel vechi şi pentru a ne îmbrăca în haina demnităţii omului celui nou, de fii ai lui Dumnezeu. Asemenea fiilor lui Israel, deşi am primit o nouă demnitate, putem simţi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei, putem deveni insensibili la suferinţa fraţilor noştri. Este provocatoare în acest sens reflecţia Sfântului Părinte, mai ales prin interogaţiile pe care le conţine: „Şi astăzi, strigătul atâtor fraţi şi surori oprimaţi ajunge la cer. Să ne întrebăm: ajunge şi la noi? Ne zdruncină? Ne înduioşează? Mulţi factori ne îndepărtează pe unii de alţii, negând fraternitatea care ne leagă la origine”. Pregătirea pentru sărbătoarea Învierii Domnului, prin timpul Postului Mare, înseamnă a redescoperi acest aspect al fraternităţii ca pe o realitate concretă şi nicidecum ca pe o aspiraţie utopică, recunoscând în Dumnezeu pe Tatăl creator şi în Isus Cristos pe Răscumpărătorul nostru. Prin misterul pascal, Cristos a inaugurat ziua unei noi creaţii, o zi luminată de învierea sa glorioasă, în care toate lucrurile sunt noi. În ziua botezului, Dumnezeu a pronunţat asupra fiecăruia dintre noi: „Fiat lux! – Să fie lumină!”, făcându-ne părtaşi de lumina învierii lui Cristos, prin care am devenit creaturi noi, pentru a putea mărturisi liberi tuturor: Cristos a înviat!