Grădina din Eden, actul iubirii divine

Anul special dedicat enciclicei Laudato si’ ne invită să reflectăm, dragi cititori, asupra creaţiei şi grijii faţă de „casa comună”, care este sora nostra matre Terra, cu care împărtăşim existenţa şi care „asemenea unei mame frumoase, ne primeşte în braţele sale” (LS 1). Din 2015, anul publicării enciclicei, Biserica Catolică a fixat „Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei” la 1 septembrie, dar perioada de rugăciune dorită de papa Francisc se extinde până la 4 octombrie, zi în care îl sărbătorim pe sfântul Francisc din Assisi. Mesajul Sfântului Părinte pentru această ocazie a fost inspirat din tema intitulată „Jubileul Pământului”, care a fost aleasă de „Familia ecumenică” şi care evidenţiază câteva trăsături biblice ale anului jubiliar, sintetizate astfel: timp pentru a ne aminti, timp pentru a ne întoarce şi a ne revizui, un timp pentru odihnă, un timp de reparare şi un timp de bucurie. În acest „timp al creaţiei” suntem invitaţi să ascultăm „pulsul creaţiei”, pentru a redescoperi frumuseţea lui Dumnezeu, Domn al tuturor lucrurilor create, şi pentru a ne reîntoarce la el. Suntem nevoiţi, mai ales în urma experienţei pandemiei, să retrezim simţul estetic şi contemplativ pe care Dumnezeu l-a aşezat în noi, pentru a face din pământ un loc de rugăciune şi meditaţie.

Reflecţia asupra îngrijirii „casei noastre comune” ne îndreaptă gândul spre originea creaţiei şi la armonia edenică ce caracteriza existenţa omului creat, înainte de păcat. „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care îl plăsmuise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat, pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2,8-9). Grădina Edenului reprezintă starea fericirii neîntinate, desăvârşite, a iubirii gratuite şi dezinteresate, dar şi a acelei relaţii privilegiate cu Dumnezeu, care a creat bărbatul şi femeia, din iubire, după „chipul şi asemănarea sa”. Dar iubirea îşi are izvorul în libertate, în acea libertate creativă a lui Dumnezeu, care l-a condus să creeze omul din iubire, pentru a-i împărtăşi din iubirea sa. În acest sens, actul creativ al lui Dumnezeu reprezintă o revărsare a iubirii sale infinite în omul creat. Doar cine iubeşte liber iubeşte cu adevărat, acceptă în libertatea inimii iubirea lui Dumnezeu, încrezându-se în cuvântul său. Adam şi Eva refuză să se încreadă în cuvântul lui Dumnezeu şi îşi asumă riscul de a experimenta ambiguitatea libertăţii, pretinzând să cunoască totul în mod perfect, construindu-şi propriul criteriu moral al distincţiei dintre bine şi rău, refuzând criteriul absolut al lui Dumnezeu. Pagina din Cartea Genezei iluminează drama alegerilor greşite înaintea binelui şi a răului, un rău care se naşte în inima omului, în urma alegerilor şi refuzurilor sale, din încăpăţânarea de a urma propriile criterii, şi nu criteriile lui Dumnezeu. Astfel, omul îşi arogă autonomie absolută în a evalua binele şi răul, având pretenţia de a fi ca Dumnezeu, substituindu-l.

Laudato si’ schiţează chipul „Sărăcuţului din Assisi” ca adevărat model al unei ecologii integrale, în care a fost restabilită, în mod sublim, armonia primordială prin recunoaşterea Creatorului şi prin dragostea faţă de om, capodoperă a creaţiei divine: „Cred că sfântul Francisc este exemplul prin excelenţă a îngrijirii a ceea ce este slab şi al unei ecologii integrale, trăită cu bucurie şi autenticitate [...]. El manifesta o atenţie deosebită faţă de creaţia lui Dumnezeu şi faţă de cei săraci şi abandonaţi. Trăia cu simplitate, într-o minunată armonie cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu natura şi cu sine însuşi [...]. În el se observă până în ce punct sunt inseparabile preocuparea pentru natură, dreptatea faţă de cei săraci, angajarea în societate şi pacea interioară” (LS 10). Este oportun în acest „timp al creaţiei”, premergător sărbătorii sfântului Francisc, să redescoperim, dragi cititori, chipul Creatorului în opera sa, pentru a-i reda gloria ce i se cuvine.

Pace şi bine!