Sfântul Iosif

Puţinele date pe care le avem despre sfântul Iosif le găsim în evanghelii, mai precis în evangheliile după Matei (17 referinţe) şi Luca (25 referinţe). Sfântul Marcu nu aminteşte nimic de Iosif, în timp ce evanghelistul Ioan îl aminteşte doar de două ori (In 1,45; 6, 42). Nu se ştie nimic despre locul şi data naşterii sale şi nu ne-a fost transmis nici un cuvânt de-al său. Cu toate acestea evanghelistul Matei ne spune esenţialul despre Iosif: „Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel numit Cristos” (Mt 1,16). Sfântul Iosif este soţul preasfintei Fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă a lui Isus. În vederea îndeplinirii acestei măreţe misiuni, Iosif s-a făcut slujitorul tăcut al Cuvântului, omul care a trăit din şi în credinţă, mai puţin interesat de sine şi mereu preocupat de grija pentru „cele mai preţioase comori” pe care Dumnezeu i le-a încredinţat: Isus şi Maria. Iosif nu a revendicat nimic pentru sine, toată răsplata sa a fost aceea de a fi mereu împreună cu Isus şi Maria.

Model de credinţă

Fericitul papă Ioan Paul al II-lea în Exortaţia apostolică Redemptor Custos (1989) subliniază, încă de la început, „pelerinajului în credinţă” parcurs de Iosif împreună cu Maria, cea care l-a întâlnit de-a lungul acestui drum; din acest motiv, cuvintele adresate Sfintei Fecioare de către Elisabeta „Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul” (Lc 1,45), se potrivesc la fel de bine şi soţului ei, sfântul Iosif. «Într-adevăr, Iosif nu a răspuns veştii aduse de înger asemenea Mariei, însă „a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24). Ceea ce a făcut el este cea mai clară „ascultare a credinţei” (cfr. Rom 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6)». Cu alte cuvinte, modul în care a acţionat Iosif l-a unit într-un mod cu totul special credinţei Mariei. Totodată, ţinând cont de relatările lui Matei şi Luca, se poate spune că «Iosif este primul care a participat la credinţa Mamei lui Dumnezeu şi făcând astfel a susţinut-o pe mireasa sa în credinţa divinei Bunevestiri» (Redemptor Custos, 4).

Prezentarea lui Iosif din perspectiva unirii sale în credinţă cu Maria, soţia sa, şi implicit cu Isus, fiul lor, este de o mare actualitate pentru oamenii de astăzi, în special pentru cei care prin botez nu-şi mai aparţin lor, ci «aceluia care a murit şi a înviat pentru noi, fiind astfel chemaţi să se supună celorlalţi şi să-i slujească în comuniunea Bisericii» (CBC 1269). Doar credinţa ne face capabili să „ieşim” din noi pentru a-l sluji pe Dumnezeu şi pe ceilalţi cu iubire. Acolo unde logica umană pare să nu mai afle nici o punte de legătură cu celălalt, când inima tinde să se închidă faţă de „misterul” aproapelui, credinţa ne ajută să nu capitulăm, căci, după cum spune şi psalmul 18 „cu Dumnezeul meu trec şi peste ziduri”. Şi câte „ziduri” nu a trebuit să depăşească Iosif? Vestea neaşteptată că Maria logodnica sa este însărcinată, fuga în Egipt şi viaţa grea într-o ţară străină, reîntoarcerea la Nazareth şi începerea unei vieţi noi, problemele şi neajunsurile zilnice etc., toate acestea au fost trăite de Iosif în credinţă. Ca şi străbunii săi (Abraham, Isac, Iacob și David) Iosif nu-şi trăieşte credinţa cu mediocritate, stând şi aşteptând ca Dumnezeu să intervină pentru orice în favoarea lui, dimpotrivă, tocmai prin credinţa sa, el caută să împlinească voinţa lui Dumnezeu, devenind un slujitor „fidel şi înţelept”. Papa Benedict al XVI-lea într-un discurs ţinut în 2009 cu ocazia vizitei făcute în Camerun, spunea că în Iosif «nu a existat vreo separare între credinţă şi acţiune», deoarece credinţa i-a orientat în mod decisiv acţiunile, astfel încât, paradoxal, el a acţionat ştiind să-l lase pe Dumnezeu să acţioneze prin el. Prin urmare, tăcerea lui Iosif nu este expresia unui rol secundar pe care a trebuit să-l accepte, dimpotrivă, este rodul credinţei şi al contemplării misterului lui Dumnezeu, la ascultarea căruia şi-a format inima. De această tăcere ar trebui să ne lăsăm „contagiaţi” cu toţii, spune Sfântul Părinte.

Slujirea paternităţii

Paternitatea lui Iosif îl aşază întro relaţie foarte apropiată de Isus, iar această slujire trece prin căsătoria cu Maria, adică prin viaţa de familie.

Deşi, evangheliştii vorbesc foarte clar de faptul că Isus a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi că în această căsătorie a fost păstrată fecioria (cf. Mt 1,18-24; Lc 1,26-34, îl numesc pe Iosif, soţul Mariei şi pe Maria soţia lui Iosif (cf. Mt 1,16.18-20.24; Lc 1,27; 2,5). Şi chiar dacă Isus nu a fost zămislit prin aportul lui Iosif, îngerul îi conferă autoritatea de a-i pune numele lui Isus, adică autoritatea paternă: „Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus” (Mt 18,21). Conform tradiţiei iudaice tatăl era cel care dădea nume fiului său. Fiul Mariei este şi fiul lui Iosif în virtutea căsătoriei care-i uneşte. Iosif „omul drept”, care avea tot dreptul să-şi aroge o paternitate juridică acordată de Lege, nu ezită să-şi asume o paternitate iubitoare, înţelegând în credinţă că esenţa şi îndatoririle familiei sunt, împreună, definite de iubire. Această iubire a fost exprimată de Iosif în cele mai obişnuite condiţii, situaţii şi activităţi ale vieţii, înţelegând că «a fi tată înseamnă a fi înainte de toate slujitorul vieţii şi al creşterii» (Benedict al XVI-lea).

Iosif ne învaţă că se poate iubi din toată inima fără a poseda, fără a impune sau a se impune, fără a pretinde, doar dacă se trăieşte în reciprocitatea credinţei şi iubirii, prima orientând-o pe a doua. Pe cei care-şi asumă asemenea lui Iosif slujirea paternităţii, Dumnezeu are puterea să-i facă părtaşi la acea iubire care-şi află izvorul în El „de la care îşi trage paternitatea orice familie în cer şi pe pământ” (Ef 3,15).