Agabos

Atenția (sau succesul) de care se bucură cei care profețesc nenorociri pare de neînțeles. Ea revelează probabil frica de a înfrunta dificultățile existenței și nevoia de a se pune la adăpost sau de a găsi un salvator. Sfântul papă Ioan al XXIII-lea, în discursul de deschidere al Conciliului al II-lea din Vatican, atrăgea atenția asupra pericolului ascultării „profeților de nenorocire”, a acelora care „nu văd decât distrugere și necazuri” și îndemna întreaga Biserică să deschidă ochii în fața „planului misterios al providenței divine care se realizează prin oameni și cel mai adesea depășind așteptările lor”.

Cum putem însă înțelege exemplele biblice de profeți care au anunțat nenorociri care s-au și împlinit? Pentru a căuta răspunsul la această întrebare vă propun să ne concentrăm atenția asupra unui exemplu luat din Noul Testament: profetul Agabos. El este una dintre puținele persoane pe care autorii scrierilor neotestamentare le definesc ca profeți, deși misiunea profetică, ce constă în a proclama cuvântul lui Dumnezeu și da mărturie despre Cristos, constituie una dintre trăsăturile identitare ale comunității creștine, Biserica.

Conform Faptelor Apostolilor, profetul Agabos se intersectează de două ori cu apostolul Paul. Prima dată (11,27-27), el face parte dintr-un grup de profeți veniți în Antiohia de la Ierusalim. „Prin puterea Duhului Sfânt” el prevestește că va avea loc o foamete mare care va cuprinde tot pământul. Această calamitate nu este prezentată nici ca pedeapsă și nici ca factor care ar trebui să-i determine pe oameni la convertire. Ca reacție, comunitatea creștină din Antiohia face o colectă de ajutoare pe care le trimite prin Barnaba și Saul/Paul la Ierusalim, acolo unde creștinii erau foarte săraci. Sfântul Luca pune în lumină solidaritatea și unitatea dintre creștinii de origine păgână din Antiohia cu cei proveniți din iudaism din Ierusalim. Surse istorice, precum Tacitus și Suetoniu confirmă foametea care a afectat Iudeea între anii 45 și 46, în timpul domniei împăratului Claudiu. Joseph Flavius notează că și regina Elena din Adiabene (teritoriu inclus astăzi în Irak și Turcia) a trimis grâu din Egipt și Cipru la Ierusalim.

A doua oară (cf. Fap 21,10-12), profetul Agabos îl întâlnește pe apostolul Paul la Cezareea, probabil în jurul anului 58, după întoarcerea din a treia călătorie apostolică, având intenția de a merge la Ierusalim și apoi la Roma. Tot sub inspirația Duhului Sfânt, dar de această dată folosindu-se de un gest simbolic în stilul profeților Ieremia și Ezechiel, Agabos prevestește arestarea lui Paul la Ierusalim. Deși creștinii îl îndeamnă pe Paul să nu-și continue planurile, el este hotărât să dea mărturie despre Isus chiar cu riscul arestării și morții. Îl putem suspecta pe Paul de atitudine potrivnică Duhului Sfânt, care s-a exprimat prin Agabos? Nu, deoarece, deși inspirată, profeția lui Agabos este predictivă, nu obligativă. Nu este dată pentru a fi evitată, ci pentru a-l pregăti pe Paul la ceea ce va urma. Luca se folosește de această ocazie pentru a sublinia caracterul lui Paul: fidel evangheliei, curajos, dar și rațional, capabil să asculte și să discearnă mesajul lui Dumnezeu.

Asemenea celorlalți profeți biblici, Agabos, deși prevestește nenorociri, nu este un „profet de nenorocire”, căci răspunsul celor care îi primesc mesajul nu constă în a face tot posibilul pentru a fugi sau evita pericolul. Dimpotrivă, văd în acele evenimente o posibilitate de a fi solidari, de a-și manifesta caritatea, de a fi martori ai credinței în Isus, arătând că există speranță și în mijlocul necazurilor. Chiar numele lui Agabos, care înseamnă „lăcustă”, poate indica (puțin ironic) acest adevăr: lăcusta poate fi o calamitate, dar și meniul zilnic al lui Ioan Botezătorul şi – cine știe? – într-o zi, poate și al nostru.