Când ne rugăm...

Suntem învăţaţi, în cele mai multe cazuri, să ne rugăm încă din pruncie. Mai întâi rugăciuni scurte, mai apoi cele mai lungi, mai târziu unele mai complexe. Şi totuşi cred că fiecare dintre noi, chiar şi după ani şi ani de rugăciune, experimentează o grea senzaţie de nemulţumire, întrebându-ne dacă rugăciunea noastră chiar are rost, dacă tot vedem că Dumnezeu, în ciuda insistenţelor noastre asupra unei necesităţi, parcă este distras sau „oricum îşi face de cap”, dându-ne ce vrea el şi nu ceea ce i-am cerut noi. Alteori ne vine dubiul dacă nu cumva rugăciunea noastră este făcută prost, acesta fiind şi motivul pentru care Dumnezeu nu ne ascultă. În sfârşit, trăim cu o frustrare aproape continuă că, deşi noi îi vorbim des lui Dumnezeu în rugăciune, de la el nu am auzit vreodată un cuvânt. Aşa i s-a întâmplat sfintei Tereza de Calcutta, al cărei director spiritual a relatat că ea, deşi s-a rugat mult şi a făcut atât de mult bine, nu a primit din partea lui Dumnezeu nici măcar o minimă consolare. În ciuda acestei situaţii, sfânta Tereza a perseverat în bine şi în rugăciune până la ultima respiraţie. Oh, câtă sfântă încăpăţânare în această mică femeie mare! Câte ne poate învăţa ea pe noi, care ne blocăm la prima sută de metri de rugăciune, refuzând să mai vorbim cu Domnul nostru!

În rândurile ce urmează voi încerca să creionez câteva posibile răspunsuri la cele povestite mai sus.

Întâi de toate, ne asigură mulţi dintre cei care s-au rugat, că nicio rugăciune nu se pierde, ci toate, până la cea mai mică şi nesemnificativă, sunt imediat ascultate de Dumnezeu, în favoarea noastră şi a celor ai noştri. Cum? Aşa cum spune Scriptura despre sămânţa semănată în pământ şi care, fără să ştim noi cum, germinează în tăcere şi cu multă răbdare în pământ, udată de ploaie şi încălzită de razele soarelui, la timpul potrivit scoţându-şi căpşorul la lumină şi bucurându-ne ochii cu frumuseţea plantei născute. Aşa este şi cu fiecare rugăciune a noastră. Ieşind din inima şi gura noastră, noi o semănăm în pământul inimii lui Dumnezeu, el dându-i viaţă, după gândurile sale. Există totuşi o diferenţă: în vreme ce pe pământ, atunci când plantăm un bob de grâu, vom vedea cu siguranţă răsărind un fir de grâu, în cazul rugăciunii, vom putea asista, uneori, atunci când rugăciunea noastră nu corespunde adevărului, nici inimii lui Dumnezeu, la apariţia unei alte plante, în acord cu „gândurile lui Dumnezeu care nu sunt gândurile noastre” (cf. Is 55, 8-9). Trebuie să ne punem inima în pace şi să fim mai înţelepţi, atunci când noi cerem un lucru în rugăciune şi primim un altul, pentru că Dumnezeu ştie cu siguranţă mai bine decât noi de ce avem nevoie. Dumnezeu este mamă în cazul rugăciunii, şi nu numai, el primind rugăciunile noastre în inima lui şi zămislindu-le pentru noi. Şi faptul că este mai înţelept decât noi şi este mamă şi nu tonomat, ne-o demonstrează experienţa atâtor mame de-ale noastre, cărora, atunci când eram mici, le-am cerut cuţitul de pe masă, vrând să ne jucăm cu el, iar ele, fiind înţelepte, deşi am urlat din toţi rărunchii şi ne-am dat cu fundul de pământ, nu au cedat rugăminţilor noastre, ştiind că acel cuţit nu trebuia să-l primim în niciun caz. Au făcut rău? Cu siguranţă, nu. Aceeaşi înţelepciune o putem observa la bunul Dumnezeu şi atunci când ni se pare că întârzie să ne asculte. Dumnezeu toate le face la timpul potrivit nouă, dar aşa cum crede el, şi nu cum am vrea noi.

În sfârşit, un posibil răspuns la dubiul dacă ne rugăm bine sau prost. Rămânând ferm că este bine să acordăm rugăciunii una dintre părţile cele mai bune a fiecărei zile, rugăciunea o putem face oricând, şi oriunde. Iar aici îl vom asculta pe marele maestru al rugăciunii, pr. Teofil Pârâianu, care spune: „De noi depinde să ne rugăm. În schimb, de a fi ascultată sau nu, aceasta nu mai depinde de noi”. Noi să facem ceea ce depinde de noi şi să-i lăsăm lui Dumnezeu partea lui.