Cântul fratelui Soare. Bucuria în suferință

În urmă cu 800 de ani, sfântul din Assisi, agresat de dureri insuportabile, deschide cetatea trupului, ajunsă la marginea neviețuirii, spre lumina bucuriei. Printre marile probleme de sănătate, ochii erau cei mai afectați, cum se amintește în scrierile vremii. Dar cu acești ochi, el vede, așa cum Beethoven, fără auz, aude atunci când compune Simfonia a IX-a. Acest triumf al trăirii dincolo de materie, de hotarele ei suferinde, îl face pe Francisc să admire darurile desăvârșite ale Creatorului, al cărui nume niciun om nu-i vrednic să-l pomenească (nullu homo ene dignu). Din experiența propriilor vicisitudini, cercetează și constată că răul este elementul prezent atât în viața fiecăruia, cât și în istorie. Nu trebuie să încercăm să îl ocolim, să fugim de el, ci dimpotrivă, să rezistăm și să îl înfruntăm.

Dintr-o asemenea viziune s-a plămădit și a căpătat formă minunatul text al Cântului fratelui Soare, sau Cântul creaturilor. Esența mesajului franciscan este iubirea, frățietatea, respectul pentru toate făpturile lui Dumnezeu, cu seninătate, calm lăuntric, pace revărsată din interior spre cele din jur. Francisc îndeamnă să nu ieșim din lume, să nu o părăsim, ci să o însoțim în zbaterile ei, să pătimim alături de ceilalți, să fim frați în dragostea care ne leagă de firul vieții. Să iubim tot ce ne înconjoară, pentru că totul e bun și vine de sus. Tot ceea ce se află lângă noi este văzut cu încântare și înțelegere: suntem din aceeași familie, frați și surori, chiar dacă omul are în plus o mare responsabilitate morală, dar și șansa desăvârșirii prin imitarea Fiului. Ființa umană devine glasul creaturilor, împreună cu ele înalță osanale Creatorului. Francisc mărturisea: „Spre slăvirea lui și spre mângâierea mea și pentru întărirea aproapelui, vreau să compun o nouă laudă Domnului pentru făpturile sale”. Pornind de jos, de la nivelul a ceea ce omul poate constata direct, de la sensibil, înalță spre spiritualitatea absolută un elogiu cosmic ce se alcătuiește cu și prin creaturi.

Textul, însoțit de muzica pe care Francisc însuși a compus-o, din păcate pierdută, a fost scris în trei momente diferite, păstrând intensitatea și vigoarea tipică scrierilor franciscane, într-o viziune permanent pozitivă asupra naturii, a lumii. El nu face o listă speculativ-filozofică, ci consemnează o izbucnire a extazului, o celebrare a itinerariului simțurilor gradate mental într-un imn înălțat vieții. Întrucât toată creația este oglinda Creatorului, lui îi formulează o triplă laudă absolută: „preaînalte, atotputernice și bunule Dumnezeu”, ca glorificare, cinstire și binecuvântare (le laude, la gloria e l’honore et omne benedictione).

Dumnezeu este lăudat, în primul rând (spetialmente), pentru „messor lo frate” (și domn, și frate) Soarele care ne luminează pe toți. El este ziua, dar mai cu seamă ne face să înțelegem o fărâmă din măreția divină (di te, Altissimo, porta significazione), fiind frumos și strălucitor cum ne închipuim că este Dumnezeu, pe care nu îl putem vedea decât prin acest mesaj solar („bellu e radiante con grande splendore”). Soarele este semnificație, dar și utilitate; e lumina care ne deschide ochii spre tot ceea ce ne înconjoară, ne îngăduie constatarea sclipirii dătătoare de viață. Dar și celelalte surori ale firmamentului, Luna și Stelele, ne dăruiesc frumusețe, fiind limpezi (clarite) și prețioase ca niște nestemate.

Parcurgerea acestei enciclopedii a universului continuă cu cele patru elemente esențiale: aerul, apa, focul și pământul, descrise fiecare prin patru indicii. Fratele Vânt adie, unduiește sau frânge creaturile neînsuflețite, aduce norii, seninul și orice schimbare de vreme. Prin intermediul fratelui Vânt toate creaturile sunt ținute în viață. Iar sora Apă este folositoare, mai ales când este „casta” (curată, nepoluată), limpede, însă este umilă (ea doar coboară, curge în jos) și deosebit de necesară, valoroasă. Fratelui Foc i se face o descriere ca a unui cavaler medieval pornit în cruciadă (cum visase și poetul în tinerețe): este frumos, voios, viguros şi puternic (bello, iocundo, robustoso e forte). Maica Țărână (în originalul franciscan, Madre Terra) este elogiată pentru că suntem făuriți din pământ (Adam a fost luat din adamah, „țărână”; cf. Gen 2,7). Ea este și sora care ne ține și ne orânduiește (sustenta et governa). De asemenea, la fel ca toate celelalte elemente, este trebuincioasă pentru că „produce diversi fructi con coloriti flori et herba”. Ascetismul anterior și mișcările eretice contemporane lui Francisc respingeau și urau tot ceea ce este vizibil, material, existent în fapt. În schimb, Francisc îl slăvește pe Creator în esența și splendoarea creaturilor, întrucât sunt frumoase, folositoare, făurite de el. În enciclica Laudato si’, papa Francisc continuă ideea franciscană: „Deoarece toate creaturile sunt legate între ele, trebuie recunoscută valoarea fiecăreia cu afect și admirație, și noi toți, ființe create, avem nevoie unii de alții”.

Omul care trăiește în „pace și bine” se regăsește în sintonia originară cu soarele, luna, stelele, aerul, apa, focul și pământul. Dintre toate creaturile enumerate în cânt, el are cele mai multe calificări: iartă, ajută, are suferințe și necazuri, poate fi pedepsit (guai a quelli ke morrano ne le peccata mortale). Dumnezeu se cuvine slăvit mai ales când oamenii se înțeleg, se iartă, se împacă: pacea este binele dorit și în zilele noastre bântuite de ură și violență. Celor care iartă din dragoste pentru Creatorul a toate (ke perdonano per lo tuo amore), care îndură durerile fizice și înfrângerile morale și reușesc să le suporte în pace, li se va recunoaște în ceruri izbânda (sirano incoronati). Dar toate au pe lume un sfârșit, inclusiv omul ce își termină periplul printre aceste elemente, în întâlnirea cu „sora nostra” ce deschide „poarta vieții” , Moartea trupească (corporale), de care nimeni nu poate scăpa (nullu homo vivente po skappare).

Imnul de mulțumire și recunoștință pentru beneficiile creației în avantajul omului se încheie cu invitația adresată tuturor ca să slăvească, să mulțumească și să slujească lui Dumnezeu „cum grande umilitate”.

Din vâltoarea suferinței cauzate de boli și tulburări, Francisc se ridică astfel spre cerul bucuriei, al slăvirii a tot ceea ce este frumos și bun, al darurilor binecuvântate sălășluite în fiecare creație. Sublima închinare și elevata poezie de 33 de versuri, unde creaturile sunt evocate și analizate în triplă raportare – cu Dumnezeu, cu ele însele și cu omul – sunt expresia religioasă individuală antrenată spre universalism, o cântare-rugăciune de slăvire și smerenie, cinstire și plecăciune.

Și prin această Cântare a creaturilor, Francisc dovedește că se bucură de tot ceea ce vede, întâlnește, admiră, ca un adevărat căutător al frumuseții, amator pulchritudinis (Regula lui Augustin, 8, 1). Iar pentru bucuria care se revarsă din acest text, prin fiecare cuvânt care iradiază tot atâtea câmpuri semantice, pentru iubirea față de „făpturile Domnului”, prin spiritualitatea înaltă și fraternitatea pe care Francisc a stimulat-o în întreaga sa viață, în anul 1939 el a fost proclamat sfântul patron al Italiei, iar în anul 1979, patronul ecologiei. Nu mai puțin important este faptul că această Cântare este considerată primul text literar, în limba italiană, al unui autor cunoscut. Folosindu-se de limba volgare (cea vorbită în zona Umbriei), în locul limbii latine, Francisc făcea accesibilă creația lui pentru cei mulți. Peste aproape un secol, Dante avea să împlinească și să dea strălucire acestui început.