Debora (cea dintâi)

Toate culturile exaltă, promovează şi întreţin spiritul eroic, mai ales în momentele dramatice în care identitatea sau chiar existenţa unui popor ori grup se află la grea încercare. Exemplele de eroism povestite şi recomandate în manieră convingătoare reînsufleţesc în cei care le ascultă valori esenţiale comunităţii umane: curajul, speranţa, iubirea, dăruirea de sine, credinţa etc. Modele de acest fel populează inclusiv universul biblic: Moise, Iosue, David, Estera, Iudita sunt doar câteva nume. În acelaşi timp, Biblia ne vorbeşte despre o sumedenie de persoane care, la o judecată superficială, nu au nimic eroic sau măreţ în ele, şi totuşi existenţa lor este esenţială pentru istoria mântuirii pe care ne-o relatează Sfintele Scripturi.

Unul dintre aceste personaje este Debora. Nu vă gândiţi la „eroica” Debora, soţia lui Lapidot, profetesă şi judecător în Israel, din Cartea Judecătorilor (capitolele 4-5). Mă refer la Debora cea dintâi, „ascunsă” printre rândurile Cărţii Genezei. O întâlnim prima dată (cf. Gen 24,59), fără să-i aflăm numele: facem cunoştinţă cu ea ca „doica Rebecăi”, soţia patriarhului Isaac şi mama gemenilor Iacob şi Esau. Ea o însoţeşte pe Rebeca în momentul în care aceasta, cerută de soţie pentru Isaac de către slujitorul cel mai bătrân al lui Abraham, trimis special cu această misiune, acceptă să plece din familia sa, ce locuia în Aram-Naharaim, şi porneşte la drum spre Canaan.

O reîntâlnim după aproximativ 120 de ani, când îi aflăm şi numele, însoţindu-l de data aceasta pe Iacob, fiul Rebecăi, tot pe drumul spre Canaan – textul biblic nu ne spune cum de ea a ajuns aici –, la întoarcerea din „sejurul” său la Laban, fratele mamei sale, unde s-a refugiat de frica lui Esau. De fapt, suntem la sfârşitul călătoriei, la întoarcerea la punctul de plecare, Betel, locul în care Dumnezeu i-a apărut în vis şi l-a asigurat de binecuvântarea sa. Autorul biblic ne informează, dintr-o dată, fără preaviz, că „Debora, doica Rebecăi, a murit şi a fost îngropată mai jos de Betel, sub un stejar pe care l-a numit Stejarul Plângerii” (Gen 35,8).

De ce această precizare din partea hagiografului? Câteva detalii ne-ar putea ajuta să descoperim importanţa sa. Mai întâi, vârsta excepţională, demnă de timpurile patriarhale: dacă, în acele împrejurări, Iacob avea 98 de ani, Debora trebuie să fi avut măcar 140, o vârstă mai înaintată decât a Sarei, a Rahelei şi probabil a Rebecăi, despre a cărei moarte Biblia nu povesteşte nimic. Debora e vrednică de atenţia povestitorului, care nu doar că-i aminteşte momentul morţii, ci descrie şi ritualul şi locul îngropării, lucru destul de rar chiar şi pentru VIP-urile biblice. Faptul că Iacob o plânge şi, spre amintirea ei, denumeşte un arbore ca „Stejarul Plângerii”, în apropierea unui loc atât de semnificativ precum Betel, ne arată aprecierea de care s-a bucurat Debora în ochii săi. Şi nu numai. De fapt, ea este probabil singura persoană care i-a cunoscut pe toţi patriarhii: Abraham (care era încă în viaţă la căsătoria lui Isaac cu Rebeca), Isaac, Iacob (şi Iosif, dacă îl includem şi pe el în rândul lor).

Prezenţa Deborei în povestirea biblică e corelată cu cele două promisiuni majore făcute de Dumnezeu lui Abraham: descendenţa şi ţara promisă. Doica Rebecăi, prin slujirea ei (am putea-o numi) maternă şi educativă, a ocrotit cursul vieţii urmaşilor familiei patriarhale. Totodată, ca însoţitoare pe drumul spre Canaan, a vegheat la realizarea promisiunii. De altfel, şi numele ei, care înseamnă „albină”, sugerează că ea întruchipează prezenţa lui Dumnezeu care ocroteşte şi hrăneşte poporul său pe care îl conduce într-o ţară în care „curge lapte şi miere” (Ex 3,8). Martoră a tuturor întâmplărilor care presară viaţa de familie – naştere, moarte, iubire, ură, conflicte, înşelăciune, rivalitate etc. – Debora proclamă fără să rostească niciun cuvânt, poate doar prin foşnetul frunzelor stejarului, că Dumnezeu înfăptuieşte întotdeauna şi în orice condiţii promisiunile sale mântuitoare. Oamenii excepţionali, eroii nu-i sunt atât de necesari, pe cât cei care, cu umilinţă, îşi dau acordul să devină „lucrători” (Lc 10,2) ai binecuvântării sale în această lume.