V-aţi imaginat vreodată, dragi cititori, că primul surâs al unui nou-născut ar putea simboliza parcursul iniţial al credinţei noastre? Virtual (prin mijloacele moderne de comunicare) am putut admira zâmbetul ultimului meu nepoţel şi nespusa încântare a părinţilor săi, fiind primul lor copil.
Deşi această premisă este, aparent, schematică şi superficială, e evident că însuşi modul lui Dumnezeu de a se manifesta şi de a acţiona, în orice timp, fascinează. Iar fascinația se datorează tocmai mijloacelor nesemnificative alese: dumnezeire într-un Prunc, iertare într-un cuvânt, trup şi sânge în pâine şi vin... Poate fi exemplificată, însă, natura credinţei creştine pornind, bunăoară, de la un asemenea simplu gest? Fără îndoială! Unul dintre cei mai mari teologi ai timpului nostru, H.U. von Balthasar, porneşte de la un principiu simplu: „Dacă o mamă îi zâmbeşte pentru câteva clipe copilului ei, iar acesta va începe să surâdă, mama recunoaşte deja iubirea din inima lui”. Acest prim gest e cu totul altceva decât un moment lipsit de semnificaţie. Este simbolul perfect al dinamismului credinţei. Dincolo de conştientizarea faptului de a fi recunoscut, acel surâs este răspunsul şi expresia gratitudinii copilului la darul vieţii primite. Nu are alte mijloace pentru a o face. Rodul iubirii părinţilor nu e doar recunoscut, ci este transformat în răspuns. Copilul îşi dă seama (deşi nu este perfect conştient) că se află într-o relaţie de iubire, încredere și abandonare. Va creşte doar prin grija şi dragostea necondiţionată a părinţilor. Nu sunt, oare, toate acestea caracteristici ale credinţei creştine? Nu ne cere Cristos să devenim prunci, abandonându-ne în Dumnezeu, pentru a moşteni împărăţia cerurilor?
În Pruncul din grota Betleemului ni se revelează splendoarea iubirii divine. „Cât de frumos ai apărut ochilor mei, Doamne, atunci când, întrupându-te, ai depus frumuseţea şi lumina ta nemuritoare, pentru a te expune razelor soarelui nostru!”. Sunt cuvintele sfântului Bernard, pentru care naşterea lui Cristos este asemenea unui sărut al dumnezeirii devenite trup. Un sărut dat trupului umanităţii asumate. Sunt expresii mistice ce exprimă fascinaţie, dorinţă, îmbrăţişare, bucurie şi recunoştinţă faţă de minunatul mister al întrupării divine.
Dragi cititori, suntem membrii acestei numeroase „Familii Antoniene” şi ne lăsăm călăuziţi de învăţătura sfântului Anton în trăirea evangheliei şi a principalelor solemnităţi ale anului liturgic. Sfântul Anton contemplă evenimentul din Betleem şi, alături de Isus, o venerează pe Maica sfântă: „De ce măreţie s-ar încununa o sărmană femeie, dacă ar aduce pe lume un fiu de împărat?! Cu atât mai mare este gloria Mariei, deoarece l-a împărtăşit pe Fiul cu Tatăl. Tatăl i-a dăruit divinitatea, mama umanitatea, Tatăl i-a dăruit maiestatea, mama neputinţa [...]. Astăzi, Dumnezeu i-a dăruit surâsul, deoarece din ea s-a născut Surâsul. «Vă vestesc o mare bucurie», deoarece s-a născut Surâsul, s-a născut Cristos. Să surâdem şi să tresăltăm împreună cu fericita Fecioară, deoarece Dumnezeu ne-a dăruit Surâsul, adică motivul de a surâde şi de a ne bucura cu ea: «Astăzi vi s-a născut Mântuitorul!»”.
Să ne apropiem şi noi de grota sfântă, pentru a admira Iubirea, adică pe Dumnezeu, care ne zâmbeşte, plin de încredere, prin orice nou-născut venit în lume şi ne dăruieşte tuturor pace şi bine!
Sărbători binecuvântate!
Updated on 11 decembrie 2017