Francisc și Leon

A fost așa o surprindere oarecum și o curiozitate totodată, când precedentul papă și-a luat numele de Francisc. De ce Francisc? Nu a mai fost vreodată un papă cu acest nume. O fi având legătură cu Francisc din Assisi? De-a lungul anilor pontificatului său, o serie de curiozități au fost deja elucidate. Acum, cu Leon al XIV-lea, întrebările parcă nu mai curg în rafală, deși părerile se construiesc asemenea logaritmilor inteligenței artificiale. În definitiv, numai papa ar putea să ne spună de ce acest nume: Leon.

Ca franciscan însă, nu am putut să nu remarc succesiunea numelor la scaunul pontifical. Pentru că eu știu prea bine că între Francisc și Leon din idila medievală, Leon i-a fost prietenul cel mai bun al sfântului Francisc și persoana cea mai apropiată. Multe lucruri i-au fost încredințate lui Leon, ca să le transmită posterității. I-a lăsat un bilet cu o scrisoare, o rugăciune și o binecuvântare, scrise cu mâna proprie pe un pergament. Se presupune că Leon le-a purtat la brâu, împăturite o mare parte a vieții, pentru că acestea erau lucrurile cele mai de preț moștenite de la Francisc.

Și în privința noului papă trebuie să existe ceva ce el va duce mai departe, și cu toții suntem curioși ce anume. Alegerea papei Leon al XIV-lea, succesorul lui Francisc, nu poate fi privită doar ca o simplă schimbare de nume sau de pontificat. Ea este, pentru mulți dintre noi, mai ales pentru cei care ne tragem seva spirituală din carisma franciscană, un moment de reflecție aparte. Căci nu putem să nu vedem în această tranziție un ecou puternic și simbolic al relației dintre sfântul Francisc din Assisi și fratele său cel mai apropiat și de încredere, fratele Leon.

În vechile scrieri franciscane, Leon, prietenul lui Francisc, este descris ca fiind un om simplu, blând, loial și profund ancorat în spiritul evangheliei; este cel care a așternut în scris multe lucruri din ceea ce Francisc îi spunea. El nu a fost un lider carismatic, în sensul public al cuvântului, ci a fost o prezență constantă, fidelă, martorul tainic al vieții interioare a lui Francisc și păstrătorul fidel al moștenirii sale.

Astfel, privind la succesiunea apostolică dintre papa Francisc și papa Leon, am putea să intuim o simbolistică profundă, sau cel puțin care să ne placă; poate că ne aflăm în fața unei tranziții de la profetismul carismatic la înțelepciunea tăcută a continuității. Poate fi un timp al Bisericii în care ceea ce a fost aprins cu putere în inimile oamenilor de către papa Francisc poate fi acum păstrat, aprofundat și consolidat printr-o nouă etapă de maturizare și stabilitate.

Francisc din Assisi a fost chemat să „repare Biserica”, într-un moment de criză, de decădere și de lipsă de autenticitate. A răspuns cu o viață trăită radical în sărăcie, în fraternitate și în spiritul evangheliei. Papa Francisc, la rândul său – ca și cum nu ar fi fost un iezuit, ci un franciscan –, și-a început pontificatul cu același mesaj: Biserica trebuie să iasă din sine, să se apropie de cei săraci, să-și recunoască fragilitatea, și să fie vie și autentică.

Iar acum, Leon al XIV-lea vine într-un moment diferit – dar nu mai puțin delicat – pentru Biserică: un timp al polarizării ideologice, al secularizării galopante, al suspiciunii față de autoritate și ierarhie. Într-un astfel de timp, numele său, Leon, poate deveni un semn; nu al forței impunătoare, ci al blândeții curajoase; nu al puterii lumești, ci al continuității liniștite a unei tradiții milenare și vii, transmisă prin puterea fidelității.

Papa Leon, fiind format în spiritualitatea augustiniană, aduce în Biserică o viziune ancorată în căutarea adevărului interior, în lupta dintre dorințele inimii și luminarea harului. Spre deosebire de dinamismul exterior al misiunii franciscane, augustinianul caută o ordine a iubirii (ordo amoris), o convertire a inimii care începe dinlăuntru, înainte de a se manifesta în afară.

Această complementaritate între franciscan și augustinian poate deveni o cheie de lectură pentru Biserica secolului al XXI-lea. Avem nevoie de ambele dimensiuni; avem nevoie de pasiunea profetică a unui Francisc, care merge în mijlocul străzii, dar și de introspecția teologică a unui Augustin, care coboară în adâncurile sufletului. Împreună, aceste două carisme pot conduce Biserica spre o reînnoire autentică: una care nu rupe deloc legătura cu trecutul, ci îl transfigurează; una care nu opune tradiția inovației, ci le armonizează.

Pentru credincioșii de astăzi – adesea, dezamăgiți, obosiți de scandaluri, de incoerențe sau de lipsa de direcție –, alegerea unui papă cu un astfel de profil poate aduce o nouă speranță. Nu este vorba despre un simplu simbolism, ci despre o chemare la fidelitate. Așa cum fratele Leon nu a încercat niciodată să fie un „al doilea Francisc”, ci a rămas el însuși, fidel misiunii sale, la fel și noul suveran pontif poate fi un semn că Biserica nu trăiește prin spectaculozitate, ci prin statornicie și adevăr.

Speranța noastră nu vine din oameni perfecți sau planuri grandioase, ci din credința că Duhul Sfânt lucrează și astăzi, la fel cum a lucrat printr-un tânăr din Assisi și printr-un frate discret, numit Leon. Într-o lume în care speranțele par că se risipesc prea repede, alegerea numelui Leon poate fi o ancoră. O amintire că Biserica este mai mult decât un context istoric: este trupul lui Cristos, în care fiecare dar, fiecare vocație, fiecare tăcere și fiecare cuvânt pot deveni semne ale împărăției. Iar dacă noi privim cu emoție această tranziție, o facem nu pentru că ne temem de schimbare, ci pentru că recunoaștem în ea o continuitate profundă, o fraternitate spirituală care transcende timpul și carismele. Francisc și Leon; din această succesiune, Biserica poate primi un impuls.