Franciscus, pelerin pascal spre cer

Fiecare dintre noi păstrăm, în inimă și minte, chiar în detalii, evenimente, momente, situații, cărora le atribuim o însemnătate particulară și de care avem grijă ca de ceva sacru, în propria cutie cu amintiri. Pe unele dintre acestea ni le amintim cu drag, pentru altele însă avem nevoie de timp, spre a le elabora și a le da o semnificație profundă. Pontificatul Sfântului Părinte papa Francisc, evidențiat în mod particular prin carisma slujirii, milostivirii și a umilinței, nu va putea fi uitat de nimeni dintre noi. De bună seamă, n-am să uit că mă aflam la Roma, în 2013, atunci când, ales fiind ca succesor pe scaunul sfântului Petru, și-a ales numele Francisc. Fiind iezuit, m-am gândit că și-a ales numele de la sfântul Francisc Xaveriu, entuziast preot iezuit, patron al misiunilor. M-am bucurat totuși când a ținut să precizeze că și-a ales numele gândindu-se la Sărăcuțul din Assisi, deoarece, în timpul conclavului, cardinalul brazilian Hummes i-ar fi spus: „Nu cumva să-i uiți pe cei săraci”, lucru care, parafrazându-l pe sfântul Paul, s-a străduit și a reușit să-l facă, cu deosebită dragoste.

„S-a împlinit!”, acestea au fost cuvintele pe care le-am transmis celor peste 80 de surori franciscane elisabetine, din casa de odihnă din apropierea Padovei, unde mai merg, uneori, să le celebrez sfânta Liturghie. Abia începusem celebrarea, când una dintre surori m-a anunțat că a primit vestea trecerii din această lume a Sfântului Părinte. După un Post Mare marcat de suferință, după ce și-a purtat crucea pe umerii slăbiți de provocări, Dumnezeu l-a chemat la sine, în zorii zilei de luni din octava Paștelui, după ce Cristos a deschis cerurile prin învierea lui. Francisc deschisese Poarta Jubiliară a speranței, intrând acum ca pelerin pe poarta paradisului, deschisă de Cristos. Nu voi uita, bunăoară, lacrimile din ochii surorilor, majoritatea dintre ele aflându-se în scaune cu rotile, parcurgând ultima parte a pelerinajului lor pământesc. Dar despre darul lacrimilor ne-a vorbit chiar el, papa Francisc, care s-a înduioșat în atâtea și atâtea situații de suferință și nedreptate, de la săracii pe care îi vizita la periferiile metropolei Buenos Aires, sau sub colonadele din piața „San Pietro”, la ororile provocate de teribilele nedreptăți ale conflictelor și războaielor. Acest dar al lacrimilor îl primim atunci când ne lăsăm pe deplin pătrunși de privirea lui Cristos. Spunea, într-o predică: „Vindecarea inimii lui Petru, vindecarea păstorului, intervine atunci când, răniți și căiți, ne lăsăm iertați de Isus: plânsul amar, durerea care ne permite să redescoperim iubirea, toate acestea trec prin darul lacrimilor. Cine-și lasă inima privită de Dumnezeu, aruncând propriile măști, primește acest dar al lacrimilor, apa cea mai sfântă după apa Botezului”.

Asemenea sfântului Francisc, Sfântul Părinte va rămâne în memoria multora dintre noi ca un papă/părinte care a știut să recunoască chipul lui Cristos în cei umili și marginalizați ai societății. Gesturi pline de iubire și compasiune au caracterizat întregul său pontificat. A reușit să ne transmită tuturor respectul față de demnitatea oricărei persoane, pasiunea de a-l căuta și afla pe Dumnezeu în chipul celui de lângă noi. De altfel, el însuși a fost un căutător pasionat de Dumnezeu, iar la acest lucru ne îndeamnă și pe noi, în ultima predică scrisă pentru sărbătoarea Paștelui, citită de cardinalul Angelo Comastri: „Aceasta este vestea Paștelui: trebuie să îl căutăm în altă parte. Cristos a înviat, e viu! El nu a rămas prizonier al morții, nu mai e înfășurat în giulgiu și nu poate fi închis într-o frumoasă poveste [...]. Să ieșim pentru a-l căuta: să-l căutăm în viața de zi cu zi, în chipul fraților, să-l căutăm oriunde, dar nicidecum în acel mormânt. Să-l căutăm întotdeauna! El este viu și rămâne mereu cu noi, plângând cu lacrimile celui care suferă și multiplicând frumusețea vieții în gesturile mici de iubire ale fiecăruia dintre noi”.

Requiescat in pace!