Icoanele pe sticlă din Şcheii Braşovului

Icoanele pe sticlă reprezintă un patrimoniu – de artă şi credinţă – definitoriu pentru Transilvania. Importată, după cum afirmă specialiştii din Europa Centrală, această artă a prosperat în câteva centre, pornind cu cel de la Nicula, nu doar primul, ci şi cel mai cunoscut. Unul din centrele născute din iradiaţia celui de la Nicula a fost cel din Şcheii Braşovului. O mică parte din producţia acestui centru a fost expusă într-o relevantă manifestare expoziţională la Baia Mare, prin contribuţia Muzeului de Etnografie Braşov, a Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Maramureş, a Muzeului Ţării Făgăraşului „Valer Literat” şi a Muzeului Bisericii „Sfântul Nicolae” – „Prima Şcoală Românească” (cf. C. Tănase, Icoane din Şcheii Braşovului, Monitorul Oficial, 2021). Prin grija Elenei Băjenaru şi a Cristinei Tănase, expoziţia a beneficiat de un catalog de excelenţă grafică şi de prezentări calificate ale şcolii şi realizărilor ei. Un mic istoric al scolii e reconstituit de Elena Băjenaru, care citează mărturiile lui George Bariţiu şi Ion Muşlea în privinţa descendenţei de la Nicula şi-i stabileşte „începuturile” pe la finele secolului al XVIII-lea. După cum ne spune Elena Băjenaru, pictorii şcheieni lucrau în ateliere „formate din 2-5 lucrători”, destul de harnici – de nu chiar prea harnici – de vreme ce „realizau până la 20 de icoane pe zi”, icoane pe care le vindeau în târg, cu preţ bun uneori, cerând – şi primind – câte un florin şi 20 de creiţari pe fiecare piesă. Icoanele din Şchei, aflăm tot de la Elena Băjenaru, au fost pictate iniţial pe glajă ondulată, apoi pe sticlă industrială, ceea ce a dus la scăderea valorii de artă şi la mărirea dimensiunilor. Se picta „după modele” aşezate sub sticlă, ceea ce, la nişte neştiutori de carte cum erau pictorii, mai putea cauza şi accidente (modele puse pe dos, scrisul de-a-ndoaselea). Azi, aceste accidente provocate de naivitate pot trece drept valori de candoare creativă. Aria de circulaţie a fost constituită de sudul Transilvaniei, şi îndeosebi Ţara Făgăraşului. În privinţa notei specifice a şcolii, Elena Băjenaru notează „cromatica puternică”, „susţinută de liniile negre” ale contururilor, ceea ce le face să semene cu arta vitraliilor.

Catalogul e organizat „tematic”, beneficiind de precizări utile făcute, probabil, de Cristina Tănase. „Expoziţia” începe cu icoanele „cristologice”, continuând cu cele „mariologice” şi cu un serial de sfinţi (sfinţii luptători: Gheorghe, Dumitru, Mina; sfinţii protectori: Haralambie, Nicolae, Ilie proorocul, Parascheva, Ioan, Gheorghe), urmate de câteva figuri din ierarhia cerească şi din cea bisericească (cei trei ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Crisostomul). Pe scurt, o paletă tematică reprezentativă pentru Şcoala din Şchei – şi o relevantă desfăşurare a calităţilor de artă a celor produse aici. Nu lipseşte din catalog – ba e chiar privilegiată cu poziţia iniţială – „Ruga iconarului”: „Călăuzeşte mâinile mele ca să pot înfăţişa cum se cuvine şi în mod desăvârşit chipul tău, al sfintei tale Maici şi pe cele ale tuturor sfinţilor, întru slava, bucuria şi înfrumuseţarea sfintei tale Biserici”. Fireşte, şi a caselor (uneori chiar şi a grajdurilor) credincioşilor.