Înrădăcinaţi în Cristos, reînnoiţi în Duh

10 iunie 2024 | de

Vă mai amintiţi, dragi cititori, de timpul pontificatului papei Benedict al XVI-lea, de agitaţia (aproape) spasmodică şi de acuzele insistente ale mass-mediei, cum că Biserica este mult prea statică, prea neconformistă şi neadecvată timpurilor pe care le trăim?! Se cerea inovaţie, dinamicitate şi înnoire cu orice preţ. Schimbare să fie, ca şi cum credinţa ar suporta compromisuri, iar evanghelia ar trebui să se adapteze, inevitabil, ideologiilor efemere. Erau negate făţiş, am putea spune, rădăcinile iudeo-creştine pe care s-a construit civilizaţia occidentală. La intrarea universităţilor pontificale din Roma existau chiar unele televiziuni care luau interviuri preoţilor, cu intenţia de a cunoaşte „pulsul” din interiorul Bisericii. M-a surprins plăcut şi am reţinut răspunsul unuia, întrebat fiind dacă este tradiţionalist sau modernist. Cu o naturaleţe dezarmantă, a răspuns decis: „Eu sunt preot al lui Cristos”, iar „Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în veci” (Evr 13,8).

Însă a evangheliza, a-l anunţa pe Cristos, cel de ieri şi de astăzi, înseamnă oare a rămâne blocaţi în stereotipuri şi prejudecăţi învechite, fără a ţine cont de provocările actuale ale societăţii? Nu înseamnă, mai curând, a-l face accesibil pe Cristos de ieri, adică pe Cristos istoric, şi omului de astăzi? Oare nu pentru toţi, din orice timp, Cristos s-a întrupat, a pătimit, murit şi înviat? Bineînţeles, Cristos însuşi doreşte să nu piardă pe niciunul dintre toţi cei pe care Tatăl i-a încredinţat (cf. Mt 10,14), iar schimbările care se produc în timp ar trebui să ne provoace în a găsi modalităţile adecvate, prin care omul societăţii contemporane să se poată apropia de Dumnezeu. Societatea recentă ne oferă mult mai multe comodităţi, oamenii se simt mult mai siguri decât în cea de acum 100 de ani, de pildă, dar şi mult mai nefericiţi, deprimaţi şi anxioşi, poate şi tocmai pentru faptul că ne încredem exagerat în propriile puteri, uitând să aruncăm o privire spre cer sau în profunzimea inimii. Dar altfel erau şi relaţiile cu Dumnezeu, cu natura sau cu aproapele. Desigur, nu este momentul să ne plângem în pumni şi să devenim nostalgici, dar nici să ne detaşăm cu nonşalanţă de trecut, riscând să uităm că tocmai rădăcinile cu acesta ne oferă siguranţă şi încredere, fără nicio aluzie la alte organizaţii civile care ar pretinde că ar face acest lucru. Astăzi, totul se concentrează pe ceea ce este vizibil şi nou, invizibilul nu mai există, rădăcinile cu trecutul par a fi superflue, iar recuperarea invizibilului şi a dimensiunii transcendentale poate fi o soluţie viabilă în a ne regăsi pe noi înşine, pentru a recupera şi vindeca relaţiile dintre noi, cu noi şi cu Dumnezeu. Nu ne putem înşela pe noi înşine, crezând că ne putem realiza ignorând relaţia noastră cu aproapele şi cu Dumnezeu, adică însuşi acest mister invizibil, care a călăuzit omul din orice timp.

În predicile sale, sfântul Anton de Padova se opreşte asupra a două simboluri ale lumii invizibile, prin care este reprezentat Duhul Sfânt, şi anume focul şi suflul vital (ruah), cu referinţă la evenimentul de la Rusalii. Duhul Sfânt este cel care inspiră şi vorbeşte în inima celui care crede. Noi nu ştim în ce mod vine, pentru că prezenţa sa este invizibilă, dar transformatoare. Dacă acest „maestru interior” al vieţii noastre a călăuzit şi a inspirat Biserica pe parcursul celor două milenii de creştinism, suntem convinşi că va continua să o susţină cu prezenţa sa invizibilă, dar eficace, pentru ca toţi să ne putem bucura de darul mântuirii înfăptuite de Cristos, cel de ieri şi de astăzi. Îi cerem acest har, încredinţându-l mijlocirii Sfântului minunilor, a cărui sărbătoare se apropie. Ca un lanţ neîntrerupt în timp, de opt secole, el ascultă rugăciunea cinstitorilor săi, susţinându-ne pe parcursul vieţii şi credinţei noastre.

Pace şi bine!

Updated on 10 iunie 2024
LASĂ UN COMENTARIU