Papa Leon al XIV-lea. Sensul universalității

Interviu cu domnul George-Gabriel Bologan, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun realizat de părintele Dragoș-Paul Mîrţ, care îi adresează Excelenței Sale câteva întrebări despre rolul diplomaţiei, rolul ambasadorului pe lângă Sfântul Scaun, punctul forte al abordării diplomatice în gestionarea conflictelor, personalitatea şi stilul Sfântului Părinte, papa Leon al XIV-lea.

* * *

Pr. Dragoș-Paul Mîrț: Excelența Voastră, într-o lume în care relațiile internaționale devin din ce în ce mai tensionate, iar valorile par uneori negociabile, diplomația Sfântului Scaun rămâne un reper aparte, discret, dar influent. În acest context, misiunea unui ambasador capătă o dimensiune care depășește simpla reprezentare politică. Care este, în esență, rolul unui ambasador pe lângă Sfântul Scaun și cum se diferențiază această misiune de alte forme de reprezentare diplomatică?

George-Gabriel Bologan: Diplomația vaticană are o tradiție și o experiență pluriseculară, bucurându-se de o excelentă reputație. Prudența, detaliile, discreția sunt câteva din caracteristicile pe care le poți întâlni și aprecia la diplomații Sfântului Scaun. Din punct de vedere istoric, primul reprezentat papal este consemnat în anul 314, cu ocazia Sinodului din Arles, fiind trimisul papei Silvestru I. După cum putem constata, este singura politică externă care de două veacuri se inspiră din același „program”: Noul Testament.

Apreciez acribia dumneavoastră, pentru că ați folosit formula corectă, ambasador la Sfântul Scaun, și nu la Vatican, deși uneori se folosesc ambele titulaturi. Am făcut această mențiune pentru a vă răspunde la întrebare, deoarece un ambasador pe lângă Sfântul Scaun nu are limite teritoriale, așa cum se întâmplă în cazul relațiilor bilaterale cu alte state. La Vatican ai o perspectivă unică, completă asupra lumii, ceea ce este foarte important pentru elaborarea unor analize din care să nu lipsească o antropologie integrală, adică o viziune totală despre om. Biserica este singura instituție care stabilește punți ce unesc națiuni diferite și realizează o conectivitate și o comunitate universală transnațională. De asemenea, limbajul folosit este diferit de cel folosit într-o relație diplomatică în sensul clasic; abilitatea de a folosi concepte teologice și cunoașterea gândirii sociale a Bisericii te ajută să înțelegi unele nuanțe, să relaționezi și să te exprimi mai „tehnic”, apoi se adaugă participarea la diferitele ceremonii care, și acestea, presupun un minim de cunoștințe liturgice.

Observăm, mai ales astăzi, că diplomația contemporană nu mai înseamnă doar tratate și întâlniri oficiale, ci și capacitatea de a media, de a construi punți între culturi, credințe și sensibilități diferite. Într-un spațiu precum Vaticanul, unde dimensiunea spirituală este centrală, cum ați descrie rolul diplomației astăzi, într-o lume marcată de fragmentare și neîncredere?

Ați menționat dimensiunea spirituală. Eu, deseori spun că la Sfântul Scaun putem folosi conceptul de geospiritualitate, la fel cum în alte sectoare de analiză folosim termenele de geopolitică și geoeconomie. Inițial, geopolitica a însemnat dezvoltarea geografiei politice (studiul influenței factorului geografic asupra politicii și a relațiilor internaționale). Azi, conceptul este mult mai larg și include curente de gândire, metode de analiză foarte diferite care contribuie la elaborarea unor strategii de influență, a căror puncte de pornire sunt interesele și programele politice ale diferitelor state. Dacă vorbim de geospiritualitate, avem ca punct central Biserica, misiunea acesteia de a propovădui cuvântul Domnului în toată lumea, ajutându-ne să înțelegem mai bine structura diecezelor și activitatea pastoral-misionară, sensibilitățile culturale și spirituale ale diferitelor zone geografice. Geospiritualitatea este un concept la intersecția unor domenii precum geografia umană, antropologia și religia.

Rolul diplomației rămâne același: de a evita conflictele, de a negocia și identifica soluții pentru prevenirea și gestionarea unor crize. Astăzi, diplomația trebuie să îmbine tradiția negocierii cu agilitatea digitală și inteligența artificială, să răspundă unor provocări fără precedent, de la conflicte hibride, la adaptarea obiectivelor strategice, până la gestionarea schimbărilor climatice. Diplomația nu mai poate fi înțeleasă în sensul restrictiv al relațiilor politice bilaterale sau multilaterale. Astăzi vorbim și de diplomație științifică, consulară, economică, sanitară (să nu uităm rolul misiunilor diplomatice în timpul pandemiei Covid-19).

Conflictele actuale – fie că vorbim de tensiunile dintre Iran și Statele Unite, dintre Rusia și Ucraina sau și de alte situații de criză, cum ar fi cele din Africa – par să depășească uneori capacitatea mecanismelor clasice de negociere. În acest context, vocea morală devine poate mai necesară ca niciodată. Care ar fi punctul forte pe care îl poate avea abordarea diplomatică în gestionarea conflictelor contemporane?

Din păcate, toate aspirațiile de măreție și de glorie ale omului au dus înspre conflicte, iar golirea omului de Dumnezeu a făcut ca natura umană să alunece spre bestialitate. Dacă vrem să dăm un sens mai profund cauzelor care au generat neînțelegeri, fratricide, trădări, eu propun studiere a două sindromuri: cel al lui Cain (invidia, orgoliul, puterea) și cel al lui Iuda (perfidia).

Dacă ne uităm cu atenție la conflictele în desfășurare, vedem cât de necesară și de actuală este diplomația în lumea contemporană, mai ales ca mijloc de abordare și soluționare a conflictelor. Atunci când renunțăm la diplomație, renunțăm la dialog, la dorința de apropiere și înțelegere și, nu în ultimul rând, la pace. Papa Francisc invoca în 2025 o diplomație a speranței, participativă, care să readucă pacea într-o lume sfâșiată de conflicte și de un „al treilea război mondial pe bucăți”. De fapt, diplomația speranței este o diplomație a adevărului, a iertării, a justiției, a libertății, toate aceste valori fundamentale la care lumea în care trăim pare că a renunțat, dar care sunt imperios necesare pentru a ne prezerva umanitatea și pentru a ne asigura că există un viitor mai bun pentru generațiile care urmează.

Experiența Domniei Voastre directă în proximitatea Sfântului Scaun vă oferă o perspectivă privilegiată asupra liderilor Bisericii. Fiecare pontificat aduce o anumită sensibilitate și un anumit stil de conducere spirituală. Cum ați descrie personalitatea și stilul papei Leon al XIV-lea și ce îl definește în raport cu provocările actuale?

Papa Leon al XIV-lea întrupează sensul universalității, este descendent al unor familii de origine italiană, franceză și spaniolă, născut în SUA, la Chicago, și cu o misiune de episcop în Peru. Aș pleca de la o privire simplă, asupra numelui pe care l-a ales și care spune multe despre personalitatea și modul de acțiune al suveranului pontif. Vedem în mesajele sale multă claritate, disponibilitate de ascultare, înțelegere și dialog cu aproapele. Cu siguranță este un păstor curajos, un lider am putea spune în termeni uzuali, responsabil, înțelept și experimentat, care se pune și se expune central, fără prejudecăți, ascunzișuri sau frici. Provocările actuale nu sunt neapărat noi pentru Biserică, care propune un „cod de conduită” pentru situațiile cu care ne confruntăm. În acest sens, „sensibilitatea” papei Leon o văd legată de o întoarcere la esență și la ceea ce este cu adevărat important, fapt care aduce claritate, liniște și îndepărtează „zgomotul de fundal”, al falselor preocupări și influențe negative. Evită ambiguitatea, devenind un exemplu și în acest sens. Spre deosebire de mulți lideri politici, este coerent și consecvent cu misiunea sa de a fi „un instrument al păcii între oameni” (un concept franciscan pentru că tot ne aflăm în anul jubiliar dedicat sfântului Francisc). L-am văzut în vizitele efectuate, în Principatul de Monaco, Africa și în Regatul Spaniei, că este iubit, electrizează masele, le însuflețește, are carismă, reușește să convingă, deoarece crede în misiunea sa.

Revenind la analiza onomastică, predecesorul papei Prevost, Leon al XIII-lea a pus bazele gândirii sociale în Biserica Catolică, scriind enciclica Rerum novarum (trad. „Despre lucrurile noi”), aflându-se într-o epocă de profunde transformări sociale, era perioada primei revoluții industriale. Astăzi ne aflăm într-o nouă revoluție industrială, 4.0, cu noi provocări, cărora omenirea și Biserica trebuie să le facă față și să le dea sens. Astăzi, aceste „lucruri noi” sunt inteligența artificială, digitalizarea și schimbările sociale accelerate. De aceea, aș spune că stilul actualului pontif este unul potrivit pentru epoca pe care o trăim. Este un papă atent la tradiția Bisericii și, în același timp, este scrupulos la provocările actuale. Prin modul meticulos în care slujește, ne transmite că limbajul Bisericii este Liturghia, locul de întâlnire al omului cu misterul. Un alt papă care a purtat numele de „Leon” a fost Leon cel Mare, cel care l-a înfruntat pe Attila și a trăit în perioada invaziilor barbare. Azi, barbariile se manifestă sub diferite forme și vor să distrugă umanitatea și civilizația.

(Continuare în următorul număr)

Interviu realizat de pr. Paul-Dragoș Mârț