Parabola bogatului necugetat

În numărul trecut al revistei noastre am reflectat asupra parabolei lui Lazăr cel sărac și a bogatului opulent. În Evanghelia după sfântul Luca (12,16-21), Isus propune încă o parabolă, și anume cea a bogatului necugetat. Despre ce este vorba?

Ogorul unui om bogat a dat o recoltă îmbelșugată. În mentalitatea veterotestamentară, acest lucru înseamnă binecuvântare. Și totuși, toată recolta vine la pachet cu o molie distrugătoare. Fundalul parabolei este, pur și simplu, gol. Omul bogat este singur, închis în propria persoană, obsedat de gândul de a aduna, cu un singur adjectiv în vocabularul său: „al meu” („bunurile mele”, „hambarele mele”, „recolta mea”, „sufletul meu” etc.).

Nu există alt personaj care să intre în scenă, niciun nume, niciun chip, nimeni în casă, nimeni la poartă, nimeni în inimă; o viață dezolant de singuratică, din care până și Dumnezeu lipsește, fiind înlocuit cu idolul acumulării. Deoarece bogatul nu are niciodată de ajuns, investește în hambare și grânare, fără a ști să joace la masa relațiilor umane, garanție a fericirii. Aici este drama: o singurătate totală.

Acumularea este idolul său. Iar idolii, mai devreme sau mai târziu, își devorează proprii lor adepți. Îi amăgesc: „Suflete al meu, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te de viață”. Va fi fiind aceasta greșeala care distruge totul? Dorința de a se bucura de viață? Nu. Din Evanghelie rezultă cu claritate că viața este și nu poate fi decât o neîncetată căutare a fericirii. Dar provocarea fericirii este că nu poate fi singuratică și are de a face cu faptul de a dărui.

Bogatul necugetat și-a atrofiat viața. Nu s-a antrenat în a dărui și a crea relații: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta…”. Este un nebun, deoarece trăiește un fel de moarte clinică spirituală; inima singuratică se îmbolnăvește și, singuratică, moare. Astfel îngrijim și facem să se dezvolte propria moarte. De fapt, „chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul”. Nu e obligatoriu ca mâine să fim vii. Și nici nu este un drept, ci o minune. A revedea soarele și chipurile dragi nu este nici evident, nici obligatoriu, ci este un dar.

Iar cele pe care le-ai strâns și le-ai pregătit ale cui vor fi? Ultima întrebare, singura ce rămâne când nu mai rămâne nimic, poate suna astfel: „După ce ai petrecut, în urma ta, în lumea ta, a rămas ceva în viață sau nu mai există viață deloc?”. Deoarece viața este cu adevărat bogăție.

Comerțul trăiește din vânzarea de iluzii: „Vei fi mai fericit, având ultima versiune de...”. Și avem cozi interminabile pentru a dobândi ultimul model. Isus ne îndeamnă să ne păzim de lăcomie, adică de ispita de a ne umple cu lucruri, deoarece nu doar că nu aici se află adevărata bucurie, ci putem pierde însăși viața. Viața noastră nu depinde de bunurile pe care le adunăm. Adevărata bucurie nu depinde de lucruri umane. Bucuria este liberă în ea însăși, este un dar pur al lui Dumnezeu.

Parabola subliniază legile evanghelice simple ale economiei, cele care schimbă regulile jocului și care pot fi reduse la două: nu trăi pentru a aduna, iar dacă ai ceva, fii darnic. În fața lui Dumnezeu suntem bogați doar cu ceea ce am dăruit. Suntem bogați datorită unui pahar cu apă proaspătă dăruit, datorită unui sau mai multor pași făcuți alături de cel căruia îi este frică să rămână singur și datorită unei inimi care a iertat de „șaptezeci de ori șapte”.