Paradoxul nebuniei creștine

18 decembrie 2018 | de

Aflu tot mai des că totul e negociabil. Sunt comisii de negociere, de mediere, ministere de dialog social cu ireconciliabilii şi neiertătorii şi răutăcioşii, grupuri de presiune asupra negocierii... Razna e un cuvânt prea uşor pentru direcţia în care au luat-o lucrurile. Să luăm un exemplu. E negociabilă morala? Prima mea reacţie ţine de un citat din Pateric, asupra căruia revin cu teamă ori de câte ori descopăr părerea auto-instauraţilor deontologi de serviciu: „A zis Avva Antonie că vine timpul ca oamenii să-şi piardă minţile. Şi când vor vedea pe cineva care nu şi-a pierdut minţile se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu eşti nebun! – pentru că nu este asemenea lor[1]. Ce să negociezi în morală? Care păcat e mai mare şi care mai mic? Mă întreabă des tinerii dacă ştiu care păcat e cel mai mare şi le răspund, provocat de gândul unui hâtru al teologiei moderne, părintele Teofil de la Sâmbăta, că păcatul cel mai mare din lume este acela pe care îl ai. Să negociem limitele furtului, limita de jos? Asta propune construcţia unei justiţii sociale care aruncă în anarhie cultura valorilor. Ce să negociem? Biologia umană? Genul care îl asumăm prin naştere poate fi negociat prin ideologie, prin servituţi de politică a corectitudinii etice? Cât de departe putem merge, ca rasă şi ca individ, în dezvoltarea conceptului de egalitate inter-umană, dacă din sistemul nostru de gândire lipseşte Hristos? Învierea lui? Sunt mereu în alarmă, de luni bune, cu privire la ce mai pot naşte liberalii morali, creatorii eticii rupte de morala creştină. Nu din frică şi nici din simplu exerciţiu de pază, ferească Dumnezeu, ci din cordialitate cu tot ceea ce înseamnă comunitate creştină. Simt la modul direct că suntem puţini şi obosiţi de presiunea acesta inutilă şi inodoră pe care propovăduitorii ideologiei marxismului cultural o aruncă spre noi. Şi, când mă ademeneşte oboseala ori frica – obosirea de curaj, redescopăr marea purtare de grijă a lui Dumnezeu. Cred că redescopăr de fiecare dată paradoxul nebuniei creştine, a accepta că eşti altfel pentru că el a Înviat şi tu ştii, trăieşti din nădejdea asta. A şti că oricât de tare greşeşti nu se descumpăneşte Hristos şi mereu caută să te afle şi să te reconstituie în trupul său, care este Biserica. Am învăţat greu, dar adânc şi definitiv, că iubirea de Dumnezeu nu se negociază, nu se aplică asemenea unui plasture pe răni, ci se dobândeşte ca un dar de prietenie şi apoi se poartă ca un semn de graţie într-o lume plină de greaţă. Iar semnul nebuniei rămâne, de-a pururi, crucea lui Hristos, cheia paradoxului morţii prin nebunia învierii.

Toţi ştim că e tot mai greu să trăim după linia evangheliei. Pare o grilă imposibilă şi uşoară deopotrivă. Ne este incredibil de greu de purtat rănile noastre, dar ale lui Dumnezeu, nu? Părem victime sigure în orice război aprins în „cuminţenia” vremii de acum. Nebunia noastră ţine de voinţa de a ne ţine de partea lui, cu el. În zilele acestei veri am aflat despre un dialog între o maică, a cărei misiune este de a îngriji un amplu spaţiu de formări, conferinţe şi tabere şi Maica Siluana, înţeleapta şi zâmbitoarea Maică de la Iaşi. Cea din urmă a întrebat-o pe cea dintâi: „Maică, mai poţi?”. Cea dintâi i-a răspuns: „Un pic, maică, un pic!”. Răspunsul de încurajare a venit prompt: „Ei, când n-ai să mai poţi deloc vei fi ortodoxă convinsă!”. Cam aşa stau lucrurile cu fiecare dintre noi. Cuprinşi de nebunia valului de pierderi de memorie ale lumii în care trăim, aprinşi de poftele de mărire care ne consumă liniştile, devenim nişte obosiţi, consumaţi de alergarea falsă în care ne auto-includem. Hristos ne odihneşte. Nebunia noastră e odihna în el. Temperaţi şi curaţi în gând, atenţi la dobândirea cuminte a vârtuţilor, liniştiţi şi limpeziţi de har. Nu. Ce trăim nu e o bătălie pierdută. E cuminţita căutare a crucii. E asumarea ei cu sens, fără excese şi abuzuri, fără grimase de oboseală inutilă. Paradoxul nebuniei creştine este acela că ţine în noi vii valorile primilor zori, din dimineaţa Paştilor. Prin ea refuzăm să fim soldaţii năimiţi cu bani ca să minţim. Nu. Noi l-am văzut pe Domnul înviat. Refuzăm banii şi viaţa de huzur promisă de tăcere şi preferăm uimitoarea conglăsuire cu îngerul, alergarea prin Ierusalim, vestirea. Şi aceasta nu este doar grija preotului ori a celor numiţi bisericoşi, indiferent de confesiunea căreia aparţin. Am privit, în Zapodia, lângă Bacău, în casa unui prieten drag, albumul cu pozele de la primiţia sa, în urmă cu ceva ani. Un sat curgând între flori, mângâiat de bucuria că unul dintre tinerii săi este preot. Dintre fotografii însă, cea în care preotul proaspăt pecetluit de har binecuvântează familia sa, aşezată în genunchi şi îmbrăţişarea tatălui său, în pragul dintre o copilărie lăsată în urmă şi o preoţie ce abia mijea, mă urmăresc cu dragostea lor, cu lumina lor de dincolo de cer. Acolo, în gesturile acestea e paradoxul nebuniei creştine, o iubire fără de sfârşit.

 


[1] Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor Pustiei – colecţie tematică, traducere, introducere şi note pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Capitolul X. Despre darul deosebirii, 9, p. 504.

Updated on 18 decembrie 2018
LASĂ UN COMENTARIU