Preasfânta Inimă a lui Isus

Nu există om, creatură sau lucru pe lumea aceasta care să nu aibă o inimă, un loc de comandă, de la care să plece şi spre care să se întoarcă, de cele mai multe ori de mii şi mii de ori pe zi, pulsaţiile care îl ţin în viaţă pe acel cineva sau ceva. Iar inima, umilă şi tăcută, îşi îndeplineşte totdeauna chemarea ei ascunsă, niciodată la vedere, dar prezentă în toate fibrele unei fiinţe. N-o vedem niciodată, ba poate chiar n-o băgăm în seamă decât în acele momente în care, obosită şi chinuită, începe să dea semne de cedare. În rest, aproape nicio atenţie faţă de ea. Trec anii peste fiecare şi, din atâta alergare, uităm să ne plecăm capul spre inima noastră sau, mai bine, spre inima altora, ca să auzim cum bate, dar ea continuă să stea la locul ei, ţinându-ne în echilibru. Dacă cedează, atunci omul se dezechilibrează, se clatină şi apoi cade. Acesta cred că este rolul cel mai important al inimii: să ne ţină în echilibru. Evident, cu toţii spunem că inima este sediul dragostei (dar şi al urii), dar, ca să iubim bine (şi să nu urâm deloc), este nevoie de un centru care să ne ţină în echilibru, iar acesta este, din nou, inima.

Dar nu numai oamenii, nu numai creaturile pământeşti, nu numai lucrurile au fost înzestrate cu o inimă, ci chiar şi Dumnezeu şi, mai ales Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, născut din două inimi iubitoare, una dumnezeiască şi una omenească, două inimi care au dat naştere inimii celei mai frumoase din această lume, pe care noi o numim atât de frumos Preasfânta şi Dumnezeiasca Inimă a lui Cristos. Ea este centrul lumii, căci din fibrele ei pleacă spre toată întinderea pământului sângele care-i dă viaţă, şi spre ea se reîntoarce viaţa împărtăşită a lui Cristos oamenilor, de acolo plecând şi întorcându-se iarăşi şi iarăşi, până în veşnicia fără apus a raiului.

Este mare binecuvântare pentru această lume să aibă ca centru o asemenea inimă. Nu ne putem închipui ce s-ar întâmpla, dacă ea ar înceta să mai bată, în fiecare ungher al lumii noastre! Noapte fără sfârşit, sfâşiere între oameni, ură fără margini, uscăciune peste tot. Ba suntem inconştienţi de tot, şi nu ne dăm seama de dependenţa noastră vitală de această inimă, căci fără zbaterea ei pentru noi nu numai că n-am fi nimic, dar chiar n-am fi deloc şi, pur şi simplu, n-am putea exista. Preasfânta Inimă a lui Isus nu este un accesoriu al vieţii noastre, aşa cum sunt multe şi de la care, la o adică, ne-am putea lipsi, fără să suferim prea mult. Preasfânta Inimă a lui Isus a bătut înainte ca inima noastră să bată, iar ea a fost cea care a dat început bătăilor inimii noastre şi va continua să bată chiar şi după ce a noastră, obosită, va pleca spre odihna cea fără de sfârşit. Va bate mai ales atunci, ca să ne conducă spre pajiştile cereşti, pentru a-l contempla pe Dumnezeul în care am crezut.

Preasfânta Inimă a lui Isus ne învaţă cum să trăim şi cum să ne aliniem bătăile inimilor noastre la bătăile Mântuitorului, la unison cu el şi cu toţi ceilalţi fraţi ai noştri, care suspină zi şi noapte după mântuire. Iar fără un centru atât de puternic ca Inima lui Isus, noi putem cel mult să orbecăim în întunericul acestei lumi, nevăzând decât umbrele oamenilor, fraţii noştri, nefiind capabili să întindem mâna cuiva în nevoie.

Aceasta, evident, nu se vrea o pledoarie pentru a iubi mai mult Inima Preasfântă a lui Isus, căci nu cred că ea are nevoie de aşa ceva, indiferent din partea cui ar veni ea, iar Cristos – a spus-o el foarte clar că este calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,6), cât mai ales o declaraţie de iubire, ca unul care m-am născut, am crescut, m-am maturizat, iar acum sunt ceea ce sunt numai şi numai pentru darul de a fi avut harul de a sta aproape de această inimă preasfântă a celui care m-a răscumpărat încă din veşnicie.

Iar acum „te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată! Lucrările tale sunt admirabile! Şi sufletul meu cunoaşte bine aceasta! Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plămădit în taină, ţesut în chip minunat în adâncimile pământului. Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naşte şi în cartea ta îmi erau scrise toate; zilele erau fixate pe când nu era niciuna dintre ele. Cât de adânci sunt, pentru mine, gândurile tale, Dumnezeule, de necuprins, principiile lor! Dacă le-aş număra, ar fi mai multe ca nisipul. Când mă trezesc, tot lângă tine sunt (Ps 139,14-18).