Restartarea ca regenerare

01 mai 2023 | de

„E mai bine să pleci când îţi cer să rămâi, decât să rămâi când îţi cer să pleci” (Lord Roberson, secretar general NATO).

Orice computer trebuie, la răstimpuri, restartat. Ca şi telefonul. Şi nu numai. Reprogramarea este necesară în toate, întrucât ordinea se cuvine constant revizuită. Nu poţi rămâne mereu cu aceeaşi rânduială, înţepenită, blocată în repere fizice şi morale ori în structuri sociale confortabile, însă lipsite de stimuli creatori. Dar schimbarea, desprinderea propune o identitate într-o altă ambianţă, altă formulă de receptare de către noul spaţiu relaţional. Chiar dacă îţi afişezi vechile titluri şi izbânzi, nu le mai poţi aplica întocmai în locul strămutării. Reţeaua vecinătăţilor se asamblează din acceptări sau respingeri. Inserarea este o problemă nu doar a istoriei propriilor experienţe, ci şi a culturii celor din noua aşezare. Comunicăm în măsura în care se constată o educaţie a comunicării.

Potrivit lui Alvin Toffler, autorul deja celebrei lucrări Şocul viitorului, trăim într-o societate extrem de dinamică, în schimbare accelerată, căreia el i-a dat numele de „tranzienţă”, iar această transformare se produce nu numai la nivelul adecvării la acest „şoc”, ci şi în dimensiunile fizice (inclusiv somatice), mentale şi psihice. Toffler spune că tranzienţa ar putea fi definită prin „viteza cu care se modifică relaţiile noastre” sau viteza „fluxului de situaţii” cu care suntem confruntaţi. Împrejurările în care trăiesc oamenii astăzi sunt tot mai labile şi mai efemere, legăturile sunt scurte, ca durată, dar nu numai cu oamenii, ci şi cu lucrurile, mediul, locurile, instituţiile şi, chiar semnificativ, cu ideile şi curentul de informaţii din societate. Într-un cuvânt, societatea în sine este definită de această tendinţă de accelerare a schimbării. Totodată, noua paradigmă pune în evidenţă şi limitele capacităţii de adaptare a omului la fluctuaţii şi modificări. Iar fenomenul poate produce un sentiment de instabilitate a vieţii.

Aceasta ar fi tendinţa la nivel global a omului începutului de mileniu, dar fiecare, la nivel individual, resimte în mod diferit situaţia în care doreşte sau este nevoit să ia decizia unei schimbări: de loc, de ambianţă, dar şi de mediu lingvistic, cultural, social.

Însă, în noua lume, e imperios necesar să te ştii în siguranţă! E prima condiţie a existenţei pentru tot ceea ce este viu. Apoi, după stabilirea, verificarea şi garantarea la propriu a încrederii şi securităţii, ai curaj să te apuci de filozofie. Primum vivere deinde philosophari. O mutare nu presupune alte temelii, ci certitudinea locului unde ni le transplantăm, cu entuziasmul şi energia unei înfrunziri în noul anotimp. Mutarea nu este ca la şah. Nu joc cu nimeni şi nu mă joc. Acţiunea mutării se face în colaborare. Ne urnim, o luăm din loc, ne strămutăm în altă parte, suntem puşi la încercare pe un alt traseu. Acel acasă (home), lăsat în urmă, va fi înlocuit de un alt „acasă”, piatră de încercare ori treaptă de verificare a capacităţii şi a valorii proprii şi, totodată, un indiciu şi o mărturie.

Înainte de a decide desprinderea de vechiul loc, se impune să experimentezi renunţarea, pentru a fi mai puţin „grei”, pentru a efectua deplasarea – sau urcuşul – mai lejer, mai puţin adânciţi în materie şi în timp. Trecem, înaintând în călătoria vieţii, printre ciulini şi petale. Ni se agaţă de haina minţii tot felul de mărunţişuri sau ispitiri cu sclipici. Ne zgârie obrazul inimii întâmplări şi întâlniri greu de cicatrizat sau blând mângâietoare. Dar călătoria continuă cu văi şi urcuşuri, cotituri sau trepte accesibile. Dacă sub talpa voinţei se strecoară câte o pietricică, ne sprijinim de rugăciune şi speranţă, ne scuturăm, apoi repornim.

Învăţăm cum să ne dezvăţăm, ce anume nu trebuie să mai facem pentru a ne regăsi, a identifica de ce anume am venit pe lume, a înţelege cine suntem – sinele şi ambalajul –, precum şi minunea în care suntem implicaţi, antrenaţi pentru a fi angrenaţi. A îndura pentru a învăţa. Oare, dacă am reuşi să ne cultivăm „raiul” interior, păstrându-ne cu grijă propria identitate, sigiliul sinelui nostru, la încheierea drumului de aici am putea fi admişi să reîntregim marele rai? Un fel de reîntoarcere cu plastilina sufletului, modelată cuviincios? După ce ne vom fi înţeles pe noi înşine şi menirea/datoria pentru care am fost aduşi aici, vine timpul să punem în fapte, să ne interpretăm rolul. Această conştientizare e marea mutare. Nu e o mutare sau o dislocare dintr-un oraş în altul, ori dintr-o ţară în alta, ci o şansă, o nouă posibilitate de a ne citi, de a ne antrena eu-l pe o pistă netedă sau, din când în când, cu obstacole, impasuri, frâne. Vom avea poate alte responsabilităţi. Ne-am putea surprinde că suntem capabili şi de „altceva”, un „altceva” care poate fi de folos nu doar completării eu-lui nostru, ci şi al semenilor din noua sau nou-redescoperita reţea socială. Vom pricepe că timpul nu este numai pentru a trăi, ci şi pentru a înţelege trăirea.

Luăm cu noi valiza vieţii. Aşa cum am eliminat din vechea locuinţă tot felul de obiecte inutile, ba chiar împovărătoare, aşa trebuie să aruncăm din această valiză a sufletului toate acele greşeli sau întâmplări nocive care ne tulbură înaintarea. E nevoie doar să ne debarasăm cu luciditate, conştientizând motivaţia căderilor şi selectând cu discernământ fărâmele, stropii de argint ai creşterii spirituale, ţinând mereu cont de învăţătura de minte şi ce anume ne poate folosi pentru a nu mai repeta acel gen de greşeală. Pentru că, mai mult ca sigur, vom mai face şi altele. Şi nădăjduim că nu în acelaşi registru, în acelaşi mod. Nu se cade să ne mândrim cu traiectoria vieţii, cu acel „ceva” pe care l-am construit, ci să constatăm lucid cum ne-au scrijelit ori şlefuit dureros propriile greşeli şi căderi. Cum am învăţat mai mult din vânătăile sufletului, din suferinţa curăţirii de noroi care se desprindea cu pielea speranţei, cu şchiopătarea încrederii în propria capacitate. Am schimbat, ne-am tot strămutat, iar acum din nou vrem să înlocuim nu casa, ţara, obiceiurile, prietenii, ci pietrele pe care călcăm spre propria noastră lămurire şi deplina înţelegere a ceea ce într-adevăr suntem ori s-ar cuveni să fim. Ne desprindem de „aici” pentru un „acolo” numai cu esenţialul din trecut şi cu clipa care alunecă din „acum” spre acel „atunci”. Nu avem de ce să ne temem de viitor, pentru că nu ştim ce este dincolo de paravanul necunoscutului. Deţinem câteva elemente vagi, ca într-o perpetuă uvertură a unei opere. Însă o operă pe care deja o trăim, o transformare care înglobează experienţele anterioare; aşadar, o bibliotecă a propriului trecut din care extragem numai ceea ce poate fi util în clipa imediat următoare, întrucât, fie că rămânem aici, fie că suntem translataţi în alt spaţiu, ţelul rămâne acelaşi. Locurile şi condiţiile în care vieţuim sunt doar mijloacele pregătitoare pentru răspunsul ultim.

Oare punând „vin nou” în burdufurile noastre vechi, riscăm să ne pierdem pe noi înşine şi ceea ce am adunat? Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra (cf. Lc 5,37-38). Cu siguranţă trebuie să ne restartăm şi să ne restaurăm, să ne regenerăm forţele, să ne reînnoim „burduful” în care va curge noutatea vieţii. Schimbarea se face cu promisiunea că mintea şi inima vor fi conectate la alte surse de informaţii, la alte provocări, la criterii diferite, noi jaloane de comportament, noi obiceiuri şi obişnuinţe.

Updated on 01 mai 2023
LASĂ UN COMENTARIU