S-a coborât în iad...

Ori de câte ori mă rog Crezul, cuvintele din titlul acestui articol provoacă în mine o reacție negativă. Cum adică Cristos s-a coborât în iad? Oare nu ne spune el că trebuie să stăm departe de iad? Chiar a coborât Cristos în iad? Dar noi știm că cei ajunși acolo nu mai au parte de mântuire, pentru că și-au ales acel loc în mod liber și, sperăm, dezinteresat. Atunci, cum e cu această coborâre în iad al lui Cristos? Așa cum bine ne explică Catehismul Bisericii Catolice, aici nu e vorba de acel iad rău pe care-l cunoaștem noi, ci de lăcașul morților, prin coborârea lui, el deschizând porțile celor drepți, care-l precedaseră în această viață, adică toți cei care au trăit de la primii oameni, Adam și Eva, până la Cristos.

Dar aș vrea să lărgesc înțelegerea acestui „iad” în care Cristos s-a coborât odată, deoarece cred că el continuă să coboare până la sfârșitul veacurilor, în toate iadurile noastre, în care noi credem că unui Dumnezeu nu-i este potrivit să coboare: în iadurile pușcăriilor, în iadurile din familii, în iadurile din inimile noastre, pentru a ne invita să ieșim din ele și să ne îndreptăm iar spre raiul după care, deși nu l-am văzut vreodată, suspinăm atât de mult. Iată cât de frumos se exprimă Radu Gyr, în poezia „Isus în celulă”: „Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă. O, ce trist și ce-nalt părea Crist! Luna venea după el, în celulă și-l făcea mai înalt și mai trist”. Și, din mărturiile atâtor creștini deținuți în pușcăriile comuniste, știm că Isus a coborât de multe ori în mijlocul suferințelor lor, mângâindu-i cu prezența sa iubitoare, și făcându-i să zidească catedrale și tabernacole din celulele lor mizerabile. Pr. Gheorghe Pătrașcu, frate franciscan conventual din Provincia „Sfântul Iosif” din România, spunea după ani de zile petrecuți în închisoarea din Râmnicu Sărat, la maximă siguranță că, primind vestea eliberării sale: „Să nu se mire nimeni, dacă afirm următoarele, o spun cu toată sinceritatea și numai Domnului Dumnezeu să-i fie mărire! Aveam o atât de mare liniște sufletească, încât personal, dacă aș fi avut Breviarul și sfânta Liturghie, precum (de ce să nu o spun) ceva mai multă și mai bunișoară mâncare, nu aș mai fi vrut să plec de acolo”. Cum a reușit să rostească aceste cuvinte? Pentru că, spunea tot el, „făceam meditație în fiecare zi circa o oră și jumătate. Recitam trei Rozarii întregi, de 15 mistere, meditate. Recitam rugăciunile sfintei Liturghii pe care le învățasem pe de rost; făceam Calea crucii, plimbându-mă prin cameră și oprindu-mă, în interior, la cele 14 cruci pe care le făcusem cu unghiile în varul peretelui. Făceam de două ori pe zi examenul de conștiință cel puțin o jumătate de oră. Ajunsesem la un moment dat să știu în fiecare clipă ce gândeam și ce îmi plăcea sau displăcea. În loc să mă pierd cu firea sau să disper, mă încurajam și mă pregăteam pentru ceea ce va voi Dumnezeu de la mine în viitor” (p. 61). Și astfel de exemple pot continua la nesfârșit, fiecare dintre noi aducându-ne aportul și povestind cum, într-un moment dificil al vieții, când deznădejdea bătea aprig la porțile vieții noastre și nu mai știam pe unde să o apucăm, totul în jurul nostru fiind cuprins de întuneric, am simțit cum Cristos a coborât în acel iad și ne-a scos triumfători, ducându-ne spre pacea raiului. Ba, bine că habar n-aveau torționarii din închisori pe cine schingiuiau și pe cine păzeau, pe niște sfinți, că numai de-ar fi bănuit, și le-ar fi sărutat nu numai obrajii, ci și picioarele de zeci și sute de ori.

Vai! Câte iaduri nu sunt pe toată întinderea pământului, zi de zi, țesute cu mare meticulozitate de unul sau altul dintre noi și în care, odată intrați, ajungem la disperarea cea mai neagră, poate rugându-ne, crezând și sperând, poate blestemând și așteptând să sosească grabnic clipa morții, pentru a fi eliberați odată pentru totdeauna de acel jug amar!

Câte iaduri nu zămislim noi în mințile noastre turbate și apoi în realitate, pentru a le plăti dușmanilor noștri, cu vârf și îndesat, uneori pentru o privire care ni s-a părut nelalocul ei; alteori, pentru un praz pe jumătate putrezit, pe care bănuim că X. sau Y. ni l-a sustras; uneori, pentru o vorbă care nu ni s-a părut destul de dulce și pe care soacra ne-a livrat-o pe stomacul gol. Și totuși, după ce ne dăm seama că am greșit, ne pare rău, ne spovedim, dar iadul, iadurile rămân, iar între gardurile lor, „dușmanii noștri” de fiecare zi vor rămâne să se mai zvârcolească cine știe încă pentru câtă vreme! Și, în același timp, rostim cu mare evlavie, cu gâtul strâmb și ochii umeziți de lacrimi și dați peste cap, acele cuvinte cutremurătoare din rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri... Amin”.

Exact în acele momente, cu cioburile de cuvinte care ne-au mai rămas în cerul gurii, să avem curajul să rostim Crezul și să spunem: „Cristos s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți și șade de-a dreapta Tatălui”. Da, și să înțelegem, atât cât putem atunci, că pentru a ajunge la mântuire, trebuie să trăim acele trei zile de iad, împreună îmbrățișați cu Cristos, pentru ca în a treia zi să înviem.