Compromisul, lingurița și iubirea

Suntem supărați cu toții, nervoși, dar și bățoși, pentru că lucrurile nu merg cum le gândim și cum am vrea noi. Dar ce ne facem atunci când nimeni nu ne ascultă, atunci când vrem ca semenii noștri să-și dea seama că acționează greșit? Prima reacție este să ne enervăm și mai tare și să protestăm în fel şi chip, dorind ca în vreun fel sau altul să fim auziți și ascultați. Și totuși, nu vedem că nimic nu se îndreaptă, că cei din jurul nostru nu cedează, așa cum nu cedăm nici noi, pentru că fiecare este sigur că are dreptate și că acea dreptate, de cele mai multe ori, este adânc înrădăcinată în credința noastră, că Dumnezeu (spunem noi) așa vrea cum vrem noi și că în niciun caz nu vrea așa cum vor semenii noștri? Ce-i de făcut?

Mi-a plăcut o idee a scriitorului Amos Oz, scriitor israelian care insistă pe conceptul de compromis în chestiunea războiului dintre Israel și Palestina, idee care poate ne-ar prinde bine și nouă. În fapt, Amos Oz spune că a face un compromis înseamnă a accepta să mergi până la jumătatea drumului, cealaltă jumătate trebuind să fie parcursă de interlocutor, sau de dușman, dacă vrem să-i spunem așa, iar compromisul îl vom face nu neapărat din dragoste, nici din plăcere, ci dorind să se restabilească pacea.

Într-adevăr, există situații în viața fiecăruia dintre noi – trebuie să o recunoaștem – în care, deși discipoli ai religiei iubirii, nu reușim să acționăm slujindu-ne de ea. Gândesc, pe urmele lui Amos Oz, că pentru aceste situații putem adopta foarte bine tehnica compromisului, fără să compromitem cu nimic – cel puțin pentru moment – porunca iubirii dumnezeiești. Cu alte cuvinte, atunci când norii negri mi-au cuprins mintea, inima și sufletul, atunci când nu pot acționa din dragoste față de unul care mi-a făcut mult rău, cel puțin aș putea să încerc să apelez la compromis sau, şi mai bine, ambii să apelăm la el, să avem curajul să străbatem calea până la jumătatea drumului. Știu, nu este ușor, deoarece unele situații ne-au rănit foarte mult și ne-au lăsat fără vlagă, nefiind capabili să mai deschidem gura, și poate doar auzind numele celui care ne-a făcut rău, ni se ridică tensiunea până la stele, riscând în orice moment să facem infarct. Este adevărat, răul a fost făcut, dar ce ne facem dacă rămânem sclavii acelui rău timp de mai multe zile, luni, ani, decenii întregi, scurtându-ne viața? Ce ne facem? Și ce facem cu cel care ne-a rănit? Credem că vom fi fericiți, dacă nu ne vom lăsa până nu-l vom vedea mort, întins și fără suflare în fața noastră?

Dar și atunci când nu reușim să facem compromisul de care am pomenit mai sus, atunci când am decis să nu iertăm în niciun caz, niciodată și pentru niciun motiv, Amos Oz ne vine în întâmpinare și ne propune o altă soluție cu care am putea să începem: „Cred că, atunci când asistăm la o catastrofă, există doar trei opțiuni principale. Prima: să o luați la goană cât vă țin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteți o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovații să fie dați afară de la serviciu. Sau să organizați o manifestație. A treia: să aduceți o găleată cu apă și să o aruncați peste foc, iar dacă nu aveți găleată, să aduceți un pahar, iar dacă nu aveți un pahar, să aduceți o linguriță – tot omul are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică, iar focul e imens, dar noi suntem milioane de oameni, și fiecare are o linguriță. Mi-ar plăcea – continuă el – ca fiecare să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriță, ca să știm că suntem în aceeași mișcare, în aceeași frăție, în același ordin, Ordinul Linguriței”.

Poate că, începând cu lingurița, vom putea trece degrabă la parcurgerea până la jumătate a drumului și, de ce nu, mai degrabă sau mai târziu, la punerea în practică a iubirii desăvârșite, pe urmele Mântuitorului.