Infinitul din iesle, Dumnezeul din inimi

Nu am putea spune nicidecum că imaginile care însoțesc intrarea în lume a Regelui ceresc, a lui Cristos, ar fi chiar atât de impresionante, încât să ne atragă numaidecât privirea sau interesul. De pildă, prezența păstorașilor în jurul ieslei nu are în sine nimic spectaculos. Poate nici cea a magilor, dacă nu ar fi fost personaje care aparțineau unei categorii sociale elevate, oarecum misterioase. Cu toate acestea, interesul nostru imediat, centrul atenției noastre, nu se poate opri doar la personajele care însoțesc evenimentul întrupării, ci la însuși Pruncul divin, la îngerii care dau vestea, la corul ceresc care-i cântă gloria și la celelalte manifestări divine, menite să ne introducă în profunzimea misterului celebrat. Da, în jurul ieslei există evidentă umilință, infinită sărăcie, misterioasă tăcere. Dar în acea iesle sălășluiește infinitul, coboară iertarea, locuiește iubirea.

Evenimentul întrupării, înțeles în acești termeni, reușește să ne transpună în ordinea realităților divine, dar nu datorită capacității noastre de a transcende, ci mai ales grație condescendenței divine, a iubirii infinite a lui Dumnezeu, care dorește să îmbrățișeze, în Cristos, întreaga omenire. Și aici se naște adevărata poveste: cea a iubirii lui Dumnezeu care ne caută, dorind să împărtășească cu noi propria noastră fragilitate și umilința specifică omului creat după chipul și asemănarea sa. Sfântul Bernard se întreba: „Dacă el nu ar fi venit în mijlocul nostru, ce idee ar fi putut avea omul despre Dumnezeu, dacă nu aceea a unui idol, rod al fanteziei? Ar fi rămas de neînțeles și de nepătruns, invizibil și cu totul inimaginabil. În schimb, el a voit să fie înțeles, a voit să fie văzut, a voit să fie imaginat”. S-a lăsat „găsit”, am putea spune.

În repetate rânduri, marele papă Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra misterului întrupării. Într-unul dintre comentariile sale, relatează o scurtă istorisire rabinică, transmisă de Elie Wiesel. Într-o zi, un băiețel alergă, plângând, în camera bunicului său, Baruh, un faimos rabin, și-i spuse: „Prietenul meu m-a lăsat singur. A fost nedrept și neloial cu mine”. „Poți să-mi explici mai bine?”, îl întrebă bunicul. „Bineînțeles! Ne jucam de-a v-ați ascunselea, iar eu m-am ascuns atât de bine, încât el nu reușea să mă mai găsească. Atunci a încetat să mă mai caute și a plecat. Nu ți se pare că e neloial?”. Ascunzătoarea cea mai bună a pierdut frumusețea sa, deoarece partenerul de joacă a stricat jocul. Atunci, cu lacrimi în obraz, înțeleptul rabin i-a răspuns: „Ai dreptate, nu este corect! Dar, vezi tu, cu Dumnezeu se întâmplă același lucru. El s-a ascuns, dar noi nici măcar nu ne mai străduim să-l căutăm. Încearcă să te gândești la acest lucru. Dumnezeu s-a ascuns în inima omului, dar omul a încetat să-l mai caute, pur și simplu”. În acest apolog, continua Sfântul Părinte, poate fi înțeles întregul mister al Crăciunului: Dumnezeu se ascunde și așteaptă ca omul, creatura sa, să îl găsească, să rostească acel nou și liber „da” Creatorului. El așteaptă omul.

Dragi cititori, în prima exortație apostolică a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea, intitulată  Dilexi te („Te-am iubit”) și semnată, nu întâmplător, în ziua de 4 octombrie 2025, papa se concentrează pe iubirea față de cei săraci și nevoia de a-l recunoaște pe Cristos în ei. Dumnezeu se ascunde în cei marginalizați, umili și săraci. Sfântul Părinte amintește și exemplul sfântului Francisc. La începutul convertirii sale, sfântul Francisc din Assisi a avut curajul de a îmbrățișa un lepros, iar în acesta, însuși Cristos l-a îmbrățișat pe el, schimbându-i viața. Figura luminoasă a Sărăcuțului din Assisi nu va înceta nicicând să ne inspire. El să ne mijlocească bucuria regăsirii lui Cristos!