Te-a iubit, Francisc!

În ziua de 4 octombrie 2025, papa Leon al XIV a semnat prima sa exortație apostolică, Dilexi te, un text magisterial în care accentuează iubirea față de cei săraci. Nu e o dată întâmplătoare, dacă ținem cont că în această zi biserica îl comemorează pe sfântul Francisc din Assisi, un sfânt paradigmatic pentru iubirea pe care a manifestat-o față de cei din urmă ai societății, identificându-se cu cei mai mici dintre ei. De cele mai multe ori, alegerea unui moment precis este încărcat de o semnificație profundă, iar actualul pontif, privind la exemplul Sărăcuțului din Assisi, dorește să se încredințeze mijlocirii lui, o figură emblematică, actuală, chiar dacă au trecut opt sute de ani de când a fost chemat în veșnicie.

„Te-am iubit” nu reprezintă doar un ecou peste timp, o amintire a unei iubiri de odinioară, ci o invitație actuală la a retrezi în inima noastră nostalgia unui Dumnezeu viu, prezent și interesat de existența noastră, în care iubirea lui este izvor nesecat de viață, de plinătate și sens. De bună seamă, iubirea lui Dumnezeu poate pătrunde în inimile tuturor, dacă află disponibilitate și deschidere. Într-un mod cu totul particular, sfinții fac experiența acestei iubiri, reușind să-și însușească pe deplin planul tainic de iubire/mântuire al lui Dumnezeu, chiar dacă, nu de puține ori, este presărat de neliniști, temeri, dubii, suferință și obscuritate. S-ar putea ca propria noastră idee despre modul de a fi trăit al sfinților să nu corespundă întotdeauna realității, imaginându-ne că ei ar fi trăit o stare de beatitudine perenă, lipsiți de truda și neliniștile specifice firii noastre umane.

„Te-am iubit” nu reprezintă doar o formulă banală, rostită superficial și circumstanțial, ci este un fluviu de har ce străbate veacurile, sensibilizează inimile, deschizându-le spre aproapele. Cel care experimentează iubirea lui Dumnezeu înțelege că existența lui are un sens doar în măsura în care este dăruită altora, privind la Cristos, care nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească. O viață dedicată altora, pasiunea slujirii celorlalți, marginalizați și excluși, este laitmotivul acestei exortații. Doar în acest fel, însăși Evanghelia se încarnează/întrupează în realitatea și în situațiile cotidiene delicate, devenind izvor nesecat de viață și imbold spre sfințenie. Cristos prezent în Evanghelii nu rămâne doar un personaj istoric, un învățător abil, ci Dumnezeu întrupat, viu și adevărat, pelerin prezent în toate circumstanțele vieții noastre.

Sfântul Francisc din Assisi a înțeles pe deplin că iubirea lui Dumnezeu transformă, purifică și  responsabilizează. Iubirea lui Dumnezeu creează comuniune, iar experiența de a ne simți destinatarii unei iubiri atât de mari ne umple viața de bucurie, o bucurie pe care nu o putem păstra pentru noi înșine, ci pe care avem responsabilitatea de a o împărtăși și altora. Bunăoară, chiar și suferința pe care a experimentat-o sfântul Francisc a constituit pentru el prilej de har, transformând-o în ocazii de a se conforma întru totul lui Cristos. De altfel, „spiritul de la Assisi” înseamnă a avea capacitatea de a trăi reconciliați cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu orice creatură, privind la exemplul sfântului Francisc, care a devenit un instrument al păcii și al împăcării între oameni, trăind el însuși bucuria perfectă, în ciuda suferințelor care l-au însoțit mereu.

S-ar putea ca nu întotdeauna să găsim motive raționale de a ne dărui celorlalți, de a da de mâncare celor însetați, de băut celor însetați, de a-i vizita pe cei bolnavi sau de a plăti o factură unei familii nevoiașe. Pe parcursul acestui an centenar, vă invit să contemplăm imaginea de sfințenie a Sărăcuțului din Assisi, care a avut inimă, ochi și mâini pentru a se dedica celor din urmă, deoarece a ascultat în aceștia strigătul lui Dumnezeu, care ne este tată iubitor, iar noi toți suntem fii, frați și surori între noi. În virtutea acestei fraternități, Dumnezeu „te-a iubit”!

Pace și bine!