Calea franciscană a credinței

Il tempo che passa è il Dio che viene („Timpul care trece este Dumnezeu care vine”), este scris la intrarea în sfânta mănăstire din Assisi. Bazilica dedicată Sărăcuțului, modestă ca dimensiuni în comparație cu marii coloși arhitectonici ai veacurilor imediat următoare, este în realitate o splendoare în structura construcției gotice și împodobirea pereților de către Giotto, Cimabue, Simone Martini și alții. Admirăm, în diversele variante, chipul Sfântului, intuit cu măiestrie de artiștii vremii. Cele trei noduri ale brâului ce îi strânge veșmântul maroniu peste firavul trup simbolizează cele trei sfaturi evanghelice: sărăcia, castitatea și ascultarea. Recunoaștem Tau, ultima literă a alfabetului ebraic, indicat în Biblie ca simbol al salvării, semnul cu care Francisc semna scrisorile și binecuvântările. Numele său derivă din latinul Franciscus, care înseamnă „aparținând poporului francilor” ori, prin extensie, „liber” (francus, franco). Acum este unul dintre numele cele mai răspândite, nu numai în această țară, fiind adoptat și în varianta feminină, iar propagarea lui a crescut enorm datorită Sfântului, dobândind o încărcătură psiho-semantică cuceritoare, întrucât evocă un caracter sensibil, altruist, spiritual.

Pentru că el continuă să fie cu noi, acum și aici. Ne formulează propuneri valabile timpului și locului în care ne aflăm. Ne lămurește că pentru examenul de admitere în împărăția cerurilor, pregătirea se face o viață întreagă, pe o scară a priorităților credinței. Depinde cum îți formulezi respectiva cerere de admitere, cât de lucid alegi, ce exigențe îți impui. În viața de pe pământ îți începi însă instruirea, antrenamentul, procurarea surselor de cunoaștere, studierea asiduă, fiecare după puteri și potrivit propriilor convingeri. Firește, nu poți fi sigur de izbândă. Oaspete al viitorului ucenic Bernardo, Sărăcuțul se roagă o noapte întreagă, șoptind doar „Dumnezeul meu! Doamne al meu!”. El transferă în umbra grijii pentru viața de apoi, grija pentru cele ce țin strict de existență sub aspect material.

Modelul franciscan ne atenționează cum și cât de conștienți suntem de faptul că ni s-a încredințat o „lucrare”; fiecăruia lucrarea lui (cf. Mc 13,34). Fiecare în parte are ceva anume de făcut, ceva specific, care îi revine exclusiv lui/ei. Nimeni altcineva nu ne poate prelua sarcina, nu poate îndeplini ceea ce ne revine prin rânduială de sus. Felul cum ne ducem „crucea” sau ne facem treaba este examenul din fiecare clipă și de-a lungul întregului șir de clipe care ne alcătuiesc viața. Bineînțeles că nu e vorba de o predestinare, de „soartă”. Sau despre „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Dimpotrivă, așa cum ne ajută Francisc să înțelegem, e o conlucrare permanentă, o adaptare a omului la voia Tatălui, dar și o imensă îndurare izvorâtoare de încredere, îndelungă răbdare a Tatălui pentru neîmplinirile noastre. Dar totodată o incitantă ofertă de soluții pentru îndreptare și o gamă variată de înlesniri spre împlinirea „lucrării”, a misiunii ce se cuvine dusă la bun sfârșit. Nu poți trăi fără să fi semănat nimic. Chiar dacă nu tu vei culege aici, deși Sfântul din Assisi a cules din belșug (desigur că nu bunuri materiale) încă din timpul vieții și a semănat mai departe.

Francisc, dăruitul ales, înțelege că trebuie să fie mereu treaz, atent, consecvent și să facă din sufletul lui un câmp mănos. O dovedește cu fiecare încercare sau izbândă, rodește mereu și mai expansiv, cuprinde și alte suflete, tot mai convingător și antrenant. Preia sămânța din textul biblic și o multiplică nu doar în vremea lui, ci o continuă până în vremea noastră. Își asumă riscul de a investi într-o „afacere” despre care știe că este rentabilă. Simte că averea lui este mai valabilă decât cea a tatălui său, negustorul Pietro di Bernardone.

Francisc se analizează și îi îndeamnă și pe frați să o facă într-un urcuș al întrebărilor, întrebări pe care și le poate adresa oricare dintre noi: ce a făcut Dumnezeu în viața mea? Ce am făcut eu cu cele date mie de Creator? Ce a rezultat, după ani și decenii? În funcție de ce a fost până azi, cum mă pot pregăti de acum încolo? Cum a îndreptat el ceea ce se mai putea îndrepta din greșelile noastre și cum, în imensa-i îndurare, mi-a dăruit o viață atât de împlinită, de bogată în experiențe? Or, încercările sunt verificări ale utilizării corespunzătoare a harului, ne avertizează Predicatorul din Assisi. El știe că a te evalua cu referire la păcat este o percepție autocentrată, autoreferențială, fără a-l ofensa pe Dumnezeu, ci dimpotrivă invocând ajutorul lui. Totuși, incertitudinea nu taie străduința, sârguința nu îngăduie amânări, ocolișuri și tergiversări. Când trăirea se desfășoară în normele firii, nu-l superi, ci îl bucuri pe Îndurătorul, întrucât concepția existențială și nu moralizantă despre păcat declanșează căutarea și eliberarea, disponibilitatea de a alege. Înseamnă a conștientiza această autoevaluare ca pe un dar, în timp ce a identifica greșeala, pentru a o evita, este un fel de autodiagnostic, o autospovedire și eliberare, după insistența în rugăciunea de iertare. După o repetată cerere, amărăciunea tardivă a autoexaminării (fapta interpretată ulterior) se topește. Acesta este îndemnul implicit al Sărăcuțului, așa cum rezultă din cele ajunse până la noi despre el.

Francisc își îndeamnă ucenicii (printre care ne putem înscrie și noi) să creadă în iertarea păcatelor. Dacă nu ai crede, te-ai sufoca. Dar a conștientiza ideea de păcat, deja e un pas spre părerea de rău, spre pocăință. Sunt etape care se cuvin parcurse cu mintea trează și cu sufletul neînțepenit. Mai întâi, să deosebești binele de rău, să posezi râvnitul discernământ. Apoi, să îl raportezi la propria persoană: ce fac eu bine și ce fac rău? Apoi, să conturezi dimensiunea și greutatea răului, să discerni propria responsabilitate și să îți asumi procentele de vină. Să analizezi cum te simți pe tine însuți în faptul negativ, avansând spre îndreptare nu spre înrăutățire. Chiar efortul de a înțelege și asuma greșeala este deja un pas spre credința iertării. Deîndată ce îl recunoști, începi să te raportezi la Cineva care ar putea să te izbăvească. Pui verbul la modul condițional. Nu impui, ci ceri îndurare. Mai există îndurare pentru „enciclopedia greșelilor”? Se cuvine, din când în când, să îți răsucești fața spre propriul trecut, în muzeul arheologiei sufletului, ne îndeamnă Sfântul din Assisi, deja de opt secole.

Francisc rememorează întotdeauna evenimentele pe care le interpretează mereu cu referință la Cel de Sus, specificând că în credință nu sunt rețete și coridoare fixe, deși educația fraternității a putut trasa indicii valabile pentru acea epocă. Firește sunt reguli socioculturale nu tocmai convenabile pentru condiția individului modern, care nu întotdeauna încearcă să facă binele pentru a obține darul înțelegerii („li s-a dat să cunoască”). Dar, uneori, și binele poate fi înfăptuit rău, pentru că cel care o face nu întotdeauna poate avea parametrii corecți ai binelui. Se poate întâmpla să nu aibă jaloane, să nu se înscrie cum se cuvine în sfera, parcă tot mai restrânsă, a facerii de bine, întrucât idealul binelui pus în practică se cere adaptat, analizat în context, adică e nevoie să fie verificate coordonatele realității.

Toate acestea ne sunt sugerate de Sfântul din Assisi chiar în acest moment, pentru că, atunci când ne referim la sfinți, trebuie să folosim verbele la timpul prezent, întrucât ei continuă să fie atenți la nevoile sau slăbiciunile noastre și pot fi invocați să ne asigure sprijinul și medierea, fiind permanent conectați la realitatea pe care au frecventat-o; dar totodată ne pot fi îndreptar, întrucât toate ale omenescului le sunt familiare.

 Și, mai cu seamă, să nu uităm că „timpul care trece este Dumnezeu care vine”. Nu mai este o teamă despre scurgerea anilor către un sfârșit, ci un prilej tot mai apropiat de a întâlni iubirea cea mare și de a primi îndurarea cerească. Tocmai de aceea Francisc consideră că fiecare clipă este un mare dar al Celui de Sus. Să trăim și noi pe deplin acest dar și să considerăm fiecare întâmplare a vieții din punctul de vedere al desăvârșitei bucurii franciscane.