Minoritatea, moștenirea evanghelică a sfântului Francisc

Acest An Centenar Franciscan ne oferă șansa de a redescoperi profilul spiritual al Seraficului Părinte Francisc, omul devenit rugăciune, așa cum a mai fost numit. Dedicăm acest număr al revistei noastre „Sărăcuțului din Assisi” pentru a-i aduce un binemeritat omagiu și pentru a încerca, pe cât ne este cu putință, să-i cunoaștem și să-i imităm virtuțile.

Trăirea sfintei Evanghelii a fost idealul vieții sale de sfințenie, așa cum mărturisește la începutul Testamentului său, moștenire perenă pentru cei care îi urmează exemplul: „Și după ce Domnul mi-a dat frați, nimeni nu mi-a arătat ce ar trebui să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după modelul sfintei Evanghelii”.

Dar care este chintesența trăirii evangheliei în viața sfântului Francisc?

Pentru a-i înțelege alegerea, trebuie să amintim că societatea medievală, contemporană lui, era împărțită în majores și minores, adică în nobili și oameni simpli. Pentru sine și pentru frații adunați în jurul său ca să-l urmeze pe Cristos, Francisc a ales să facă parte dintre minores. Nu doar că s-a identificat cu cei din urmă, ci și a ales să-i iubească slujindu-i, asemenea lui Cristos. Legându-și numele și pe cel al fraților săi de minori, de cei din urmă, Francisc ne învață să ne respectăm cu umilință propriile limite și ne arată că demnitatea unei persoane nu depinde de statutul său social, ci că, înaintea lui Dumnezeu, suntem cu toții fii preaiubiți și frați între noi, în Cristos.

Atitudinea de frate minor nu a rămas un concept abstract. Ea se concretizează în alegeri. În Izvoarele Franciscane (cf. FF 727), Toma de Celano relatează faptul că, spre sfârșitul vieții, simțind că-i slăbesc puterile, Francisc renunță la conducerea Ordinului, gest inedit pentru vremea sa. În rugăciune, îi încredințează pe frați în mâinile lui Dumnezeu, acceptând el însuși să se supună ascultării unui ministru general: „Francisc s-a ridicat și, cu mâinile împreunate și ochii ridicați spre cer, s-a rugat”. Rugăciunea cu care își anunță decizia de a părăsi conducerea Ordinului pe care el însuși l-a fondat exprimă întreaga sa experiență: „De astăzi am murit pentru tine, Doamne, îți încredințez familia pe care mi-ai dăruit-o. Acum o încredințez miniștrilor”.

Rugăciunea nu trebuie să rămână niciodată extrinsecă vieții, ci să izvorască din ea. Actul lui Francisc nu este o simplă resemnare, ci o ofrandă spirituală: își oferă viața, așezându-se transparent în fața luminii purificatoare a lui Dumnezeu. În acest gest, și astăzi putem recunoaște chipul lui Cristos, sărac, umil și abandonat. Prin rugăciune, Francisc face vizibil chipul lui Isus chiar și după opt secole, pentru că în toate i s-a asemănat, purtând în trupul său rănile Răstignitului, cum avea să anunțe printr-o emoționantă scrisoare fratele Elia, ministrul general al Ordinului, în momentul morții sfântului Francisc.

Dragi cititori, asemenea „Sărăcuțului din Assisi”, trăirea minorității franciscane ne ajută să ne îmbrățișăm limitele cu iubire, confruntându-le și integrându-le pașnic într-un drum de creștere evanghelică. Francisc a atins pacea și bucuria împlinirii tocmai prin acceptarea smerită de sine, invitându-ne să ne îmbrățișăm limitele cu bucuria celui care se iubește pe sine, conștienți fiind de harul lui Dumnezeu care ne poate transforma, făcând să strălucească și pe chipul nostru chipul lui Cristos, nu prin căutarea celor nobile, ci prin umilința inimii. O rugăciune autentic franciscană ne poate ajuta să privim cu compasiune nu doar propriile limite, ci și pe cele ale aproapelui nostru, văzându-l în cea mai bună lumină a sa, asemenea lui Cristos.