În ceruri, printre serafimi

Pe Francisc din Assisi îl numim „serafic”; „Seraficul Părinte”. Este un apelativ devenit atât de familiar în rândul celor care îl cunosc pe sfânt, încât aproape că nu mai este niciun dubiu că s-ar referi la el. Numele vine cumva de la serafimi, acea categorie angelică? Fără îndoială. Dar cum așa? Mă gândesc acum, la 800 de ani de la moartea sa, că Francisc trebuie să fie acolo în ceruri printre sfinți, nu printre îngeri, printre serafimi, mai cu seamă! Cum s-a ajuns ca Francisc, caracterizat de sfințenie, să fie adjectivat și „serafic”?

În primul rând, să nu ne scape că serafimii sunt categoria de îngeri, am putea spune, de cel mai înalt rang. Încă din primele secole, tradiția creștină desena o scară ierarhică a îngerilor. Un autor identificat în secolul al V-lea ca Pseudo-Dionisie Areopagitul împărțea pe atunci cele nouă coruri îngerești în trei ordine (sau triade), fiecare având roluri specifice în transmiterea luminii și voinței divine. Pe treapta cea mai de sus a ierarhiei îngerilor, lângă Dumnezeu, se află serafimii. Numele lor, din limba ebraică, înseamnă „cei care ard”. Ei înconjoară tronul divin și sunt definiți de o iubire arzătoare și pură.

Mult mai târziu în istoria Bisericii, chiar după moartea lui Francisc, sfântul Toma de Aquino, în Summa theologiae, ne explica cu înțelepciunea sa ce înseamnă „serafim”. El spunea că „numele de serafimi este derivat dintr-o supraabundență a carității, dintr-o iubire arzătoare. De aceea, Dionisie interpretează numele serafim pornind de la însușirile focului, în care căldura se află într-un grad deosebit de intens. Mișcarea sa este orientată și tinde mereu în sus. Aceasta arată că ține de natura serafimilor să se îndrepte în mod constant și neschimbat către Dumnezeu. Puterea sa este lucrătoare. Aceasta este căldura. Iar în foc găsim căldura într-un grad foarte intens. El este extrem de pătrunzător și are o ardoare de neoprit. Apoi, focul are strălucirea sa. Aceasta arată că acești îngeri poartă în ei înșiși o lumină nestinsă și că sunt în stare să-i lumineze pe ceilalți în mod desăvârșit”.

Sfântul Francisc: ardoare pentru Domnul, foc nestins pentru aproapele, pentru cei din urmă, pentru cei lipsiți. Cum să nu regăsim chipul Seraficului Părinte în comentariul sfântului Toma de Aquino? Cu adevărat Francisc a fost un sfânt orientat constant spre Dumnezeu. Și a continuat să degaje acea căldură care-l mistuia atunci, încât și acum, după 800 de ani, reușim să o simțim.

În Izvoarele Franciscane, biografii l-au descris pe sfânt după moarte în termeni angelici, serafici, tocmai pentru că l-a iubit pe Dumnezeu cu înflăcărare, cu o iubire arzătoare și sinceră. Primul biograf care folosește acest adjectiv în literatura hagiografică este Toma de Celano în Vita beati Francisci, în pasajul în care evocă viziunea pe care sfântul a avut-o puțin înainte de primirea stigmatelor pe Muntele La Verna. Celano scrie: „Într-o viziune divină, [Francisc] a văzut un om sub chip de serafim, cu şase aripi, plutind deasupra lui, cu mâinile întinse şi picioarele împreunate, țintuit pe o cruce. Două aripi erau întinse deasupra capului, două erau întinse ca să zboare, iar două îi acopereau trupul” (1Cel 3: FF 484). Din această relatare deducem că ființa văzută de Francisc era un înger din rândul serafimilor, creaturile angelice cele mai apropiate de Dumnezeu. Despre serafimi găsim în Biblie, în special în Cartea profetului Isaia (6,2-7), unde ființe înflăcărate cu șase aripi sunt menționate stând lângă tronul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că îl iubesc pe Dumnezeu cu o iubire arzătoare, cu o iubire desăvârșită. Putem înțelege astfel analogia cu Francisc, care l-a iubit pe Isus Cristos cu atâta ardoare, încât a ajuns să se asemene cu el în toate, inclusiv trupește, primind stigmatele.

Aceeași temă mai apare o dată la Celano, când descrie moartea lui Francisc și îi interpretează figura spirituală a celui stigmatizat (1Cel 9: FF 515-522). Descifrând cele șase aripi ale serafimului, biograful indică virtuțile și faptele concrete care trebuie să-l caracterizeze pe fiecare creștin: intenția curată și acțiunea dreaptă (aripile de deasupra capului), dubla iubire față de aproapele (aripile întinse pentru zbor), pocăința și mărturisirea (aripile care acoperă trupul). Celano îl caracterizează pe Francisc prin categorii angelice de cel mai înalt grad. De aceea îl numim și noi acum „serafic”.

Un alt biograf de seamă al lui Francisc, Bonaventura de Bagnoregio, câteva decenii după moartea sfântului, avea să dea o interpretare teologico-mistică remarcabilă a seraficității sale. În prologul lucrării sale, Legenda Maior, putem citi: „[Francisc], rânduit pentru slujirea pe care o au îngerii și cu totul înflăcărat de focul serafimilor, a devenit asemenea ierarhiilor îngerești” (LegM 1: FF 1021). Sau, din nou, în aceeași lucrare: „Francisc, fiind acum răstignit în trup și în duh împreună cu Cristos pe cruce, nu doar ardea de iubire serafică față de Dumnezeu, ci simțea în sine însăși setea lui Cristos răstignit pentru mântuirea oamenilor” (LegM 14: FF 1237).

Prin urmare, alături de alte epitete, precum „sărăcuț”, „frate minor” sau „alter Christus”, și expresia „serafic” este atribuită sfântului de la Assisi. Acest apelativ remarcabil îi este atribuit tocmai pentru că exprimă cel mai intim și personal caracter al lui Francisc: apropierea sa de Dumnezeu. Sărăcuțul stigmatizat din Assisi este „omul angelic” pe care dragostea lui Cristos l-a transformat în chipul însuși al Celui Iubit.

Seraficitatea nu trebuie să rămână doar a lui Francisc, ci iubirea serafică ar trebui să devină un atribut al fiecărui creștin. Iubirea care se regăsește în inima acestui cuvânt nu trebuie să ardă ca focul abia aprins pentru a găti cina, ci poate să ardă ca acel jar din Cartea profetului Isaia. Un jar aprins, ascuns în cenușă, continuă să încălzească casa în orele cele mai reci ale nopții.