Sfântul Francisc sau elogiul realismului

Mă las convins cu greu să mă așez și să scriu, la ceas aniversar, despre sfântul Francisc. Ce aș mai putea să spun? Am sentimentul că este redundant să tot privim spre trecut pentru a-i face elogiul, cu riscul atât de frecvent de a cădea în nostalgie: ce bine și ce frumos era atunci, ce viață sfântă și luminoasă a avut Francisc! Iar noi, aici și acum, privim de departe, cu admirație și dor. Dar rămâne întrebarea: pot ideile frumoase de odinioară să lumineze prezentul?

Tocmai aici cred că se află calea creștină și, prin consecință, calea franciscană: întruparea. Nu ideile, ci viața înflăcărează. Viața și exemplul lui Francisc nu sunt de admirat din fotoliu, cu satisfacția că am citit o carte frumoasă sau am văzut un film bun. Ele sunt de trăit, prin întrupare. Pentru că, dacă există ceva cu adevărat impresionant la Francisc, este prospețimea vieții lui, imediatul, spontaneitatea copilului, acel copil pe care Isus îl indică drept model și cale privilegiată spre împărăția cerurilor.

Mi-a fost dat să mă așez și să ascult, cu admirație, înflăcărarea pasionată a cuiva căruia îi plăcea să protesteze împotriva nedreptăților de tot felul: a războaielor, a discriminării, a abuzului și inegalității economice crescânde, a degradării planetei și epuizării resurselor ei și altele asemănătoare. Toate acestea pot părea, la prima vedere, reacții bune, firești, de la sine înțelese. Este groaznic ceea ce se întâmplă. Este nevoie de grijă pentru cei nedreptățiți, de respect pentru orice persoană, de abandonarea violenței, de responsabilitate față de creație. Și totuși, la un moment dat, mi-am dat seama că toate acestea riscau să rămână doar concepte: ideologii. E prea puțin să opui o idee unei alte idei. E nevoie să încarnezi alternativa ce o susții.

Atunci mi-am dat seama cât de ușor ajungem să iubim ideea de bine mai mult decât binele concret. Să spui ceea ce alții trebuie să facă numaidecât, fără să pui tu umărul efectiv. Să împarți, la urma urmei, lumea în victime și călăi. Așa se creează dușmani și nu frați. Creștini fiind, suntem împotriva păcatului, a celui rău și a uneltirilor sale. Atât. Nu suntem împotriva nimănui. Suntem chemați să dorim și să realizăm binele tuturor, ajutând: uneori mustrând, corectând, criticând, alteori consolând și slujind, însă mereu departe de setea asta teribilă de a arăta cu degetul presupuși dușmani pentru a întreține o frustrare mânioasă. Francisc l-a întâlnit pe sultan atunci când mai toți contemporanii lui îl vedeau ca pe un dușman feroce. „Iubiți pe dușmanii voștri”, ne provoacă Isus prin cuvântul său tăios.

Cădem atât de ușor în capcana ideologiilor de tot felul. Lumea este plină și, uneori, pare că dă pe dinafară de idei, revendicări și concluzii ready made de asimilat. Dacă nu te conformezi unei gândiri comune și uniformizante, ești pus pe margine. Părerile sunt exprimate intransigent: pro sau contra. Așa și numai așa ar trebui să fie, ni se spune: opinii definitive, tabere ireconciliabile, afirmații categorice, imposibil de conciliat.

Și atunci mă uit cu sete la Francisc și mă bucur că am primit o asemenea vocație. Mă las înflăcărat de simplitatea lui, de naturalețea lui, de pofta lui de viață, de realismul lui teribil, care nu lasă nimic pe dinafară: nicio viețuitoare, niciun astru, niciun păcătos, niciun dușman, nici măcar moartea.

Sunt convins că avem nevoie de o astfel de cură de realism. Un realism evanghelic, i-aș spune. Un realism făcut posibil prin întrupare, atât de dragă lui Francisc și atât de limpede revelată în viața lui Isus. Isus nu vine fluturând în vârful unui băț legea, ideile bune și frumoase ori arătând cu degetul vinovații pentru relele umanității. Vine cu o inimă deschisă, milostivă, blândă, disponibilă să-i întâlnească pe ceilalți. Pornește la drum pentru a descoperi și a revela bunătatea Tatălui și a creației, ascunsă poate, atrofiată poate, dar reală. Realismul evanghelic înseamnă umilință autentică și recunoștință față de bunătatea Tatălui.

Cred că acesta este darul pe care Francisc vrea să ni-l facă, la opt sute de ani de când a plecat dintre noi: prospețimea vieții, suspiciunea față de ideologii, față de categorii impuse, strategii și prejudecăți. Este prospețimea prezenței lui Isus.

Și pentru Francisc excesul de idealism a trebuit să fie dărâmat. Nu a fost ușor. Visul de a fi un cavaler admirat pentru succesul său, pentru noblețea și avutul său, s-a prăbușit dramatic. Dar Francisc a știut să ia partea cea bună din eșec. A fost o experiență primară a realității, în toată cruzimea ei, a fragilității existenței umane, dar și a valorii inestimabile a timpului, a prezenței, a celuilalt, a harului, a posibilității de a fi mântuit.

Poate că tocmai aceasta este victoria lui Francisc asupra ideologiei: nu o altă idee care să învingă ideile, ci o viață care le depășește; nu un sistem, ci o prezență; nu o strategie, ci o întâlnire; nu o imagine despre lume, ci lumea însăși renăscută, primită în toată frumusețea, fragilitatea și complexitatea ei; curajul exigent de a îmbrățișa realitatea împotriva oricărei reduceri ideologice atât de ușor de manipulat. Care este atunci realitatea?

Sfântul Francisc a întâlnit-o în persoana lui Isus; iubirea lui Dumnezeu întrupată în Isus, unicul nostru Mântuitor (cf. In 3,16; Mt 23,8).