Actualitatea eternă a sfântului Francisc

La aniversarea celor opt sute de ani de la nașterea sfântului Francisc, am reușit să public în revista „Tribuna” din Cluj, un text despre „Il Poverello”. Nu o spun spre vana gloria, ci spre a arăta lucrarea minunată a providenței. Fratele conventual Silvestru Bejan îmi amintea, recent, spre uimirea mea, de acest gest, modest, de fapt. Prin articol, forțând puțin paralela cu Miorița, evenimentul nașterii astrului credinței creștine fusese marcat în 1982, într-un regim comunist, într-o publicație laică. Francisc era viu, bobul de grâu lucra sub zăpadă. După ce, în 1976, venerasem, bursier la Perugia, mormântul sfântului din biserica inferioară a domului, mă simțeam dator moral să amintesc momentul prin care nașterea viitorului sfânt va deschide porțile Renașterii timpurii, pentru unii istorici, pentru alții apariția limbii italianei, din volgare umbro, pentru alții înnoirea vieții Bisericii catolice, prin fondarea unui nou ordin, cel al minoriților, pentru un prieten, italienist apreciat începutul poeziei italiene moderne.

Cum sfântul Francisc era prezent în memoria mea, devenind o ființă apropiată, vie, prin popasul meu scurt, dar intens în orașul său de sub muntele Subasio, și prin mulțimea volumelor care îi descifrau chipul lăuntric, mesajul universal, harul primit de la Domnul, amplitudinea vocației, simțeam mereu nevoia unui dialog despre „Sărăcuțul din Assisi”. Așa că, după regretatul preot franciscan Iosif Sabău, întâlnit la Vatra Dornei, am cunoscut o soră clarisă, în vârstă, din Moldova, cu care dialogam despre „Il Poverello”. Sora își întreținea prin colecția sa de portrete franciscane dorința ardentă de a merge la Assisi, unde eu, deși nu meritasem, fusesem. Acolo, unde, cum spunea Dante, „soare lumii-i răsări podoabă... Drept de-acel loc când mi te-ntreabă/ tu nu-l numi Assisi că-i puțin,/ ci Răsărit îi spune mai degrabă”. (Paradisul, trad. Eta Boeriu).

Marian Papahagi, italienist de anvergură, autorul unui studiu unanim apreciat, inclusiv de italieni, Intelectualitate și poezie. Studii despre lirica din Duecento, 1985, consideră Cântecul fratelui Soare, alături de Laudele lui Jacopone da Todi punctul prim de unde se înfiripă lirica modernă italiană. Trăirea lor religioasă directă, care e diferită de cultura latină, doctă, preferă limba vorbită și, păstrând substratul cult, înflorește într-o experiență totalizantă, religioasă și lirică, imposibile de separat... Cei doi franciscani deschid drumul spre Școala siciliană, Giacomo da Lentino, apoi spre lirica unor Guittone, Guinizzelli, Dante, demonstrează autorul. Nu voi putea niciodată să-i mulțumesc destul lui Marian Papahagi pentru bibliografia universitară pe care mi-a oferit-o despre Serafic, pentru volumele aduse de el, după perioada petrecută la Universitatea romană La Sapienza, ca strălucit student. Așa cum mai târziu, după 1990, regretatul frate Eugen Avarvarei, plecat mai devreme încă la cer, decât Marian Papahagi, mi-a înnoit mereu biblioteca prin titlurile recente despre sfântul Francisc. Pe fratele Marcelin Amariei îl aștept, la fiecare două luni, cu noile numere din „Mesagerul sfântului Anton”, dornic să citesc articolele fraților franciscani, poeziile lor, în spiritul simplității franciscane, simțindu-mă afin cu ei, ale colaboratorilor, nume prestigioase.

Dacă în 1976 eram pelerin la Assisi, neimaginându-mi că vreodată Sfântul din Umbria „mistică și verde” ar putea veni în orașul meu, în vara acestui an miracolul s-a petrecut. Începută la Oradea, expunerea relicvelor însoțite de chiar ministrul provincial Damian-Gheorghe Pătrașcu, împreună cu alți doi frați franciscani, primiți de PS Virgil în sanctuarul eparhial „Maica Domnului”, administrat de franciscani, apoi la Cluj. În catedrala „Schimbarea la Față”, întâmpinate de PF Claudiu și părintele protopop, Mircea Marțian, de alți preoți și de terțiarii locului, coordonați de Celina Frâncu, sacrele relicvele au atras, în acest an franciscan jubiliar, o mulțime impresionantă de credincioși de diferite confesiuni, nu doar greco-catolici.