Ascultare. Neascultare

Eva nu a ascultat. Însă nu din proprie iniţiativă a greşit. Cineva, ştim cu toţii cine, a deviat-o de la sursa ascultării adevărului. Marele dezobedient a îndreptat spre el însuşi pavilioanele auzului ei. Adam nu l-a urmat pe „acela”, ci pe proaspăt informata călăuză a răului omenirii. Şi iată, nu doar suferinţa lor ne mai frământă azi, ci şi suferinţa provocată în lanţ, după ei, şi prin ei. Oare învăţăm ceva din istoriile neascultării? Şi, în fapt, chiar şi noi, de cine ascultăm? Avem surse atât de numeroase, învălmăşite, zgomotoase ori fâşâite unduios, precum şoapta şarpelui. Cum filtrăm şi adaptăm ce ni se potriveşte? Suntem atenţi la vorbele vecinului, ale colegului, ale tovarăşului de viaţă ori la cele de la televizor, din telefon etc. Luăm în consideraţie cugetările înţeleptului, vârstnic sau nu, ale păţitului, ale prudentului.

Ascultăm manele sau Bach, poezie sau bârfă, bancuri sau citate celebre, o conferinţă filozofică ori un comentariu sportiv, discursul unui politician ori predica de la altar. Auzim ce gângureşte un prunc, cum ciripeşte o pasăre şi în ce fel miaună o pisică, imitând-o, ce murmur au izvoarele sau valurile mării, frunzişul când adie vântul ori îl scutură vijelia. Se poate spune că suntem ceea ce ascultăm.

Profesorul îl ascultă pe elev, după ce acesta va fi ascultat, în felul lui, informaţia constructivă. Difuzorul noutăţii doar verifică, examinează instalarea fărâmelor de univers în mintea încă necontaminată a copilului. Obedienţa, ca valoare teologică, reprezintă unul dintre jurămintele (voturile) de accedere în monahism, fiind socotită o treaptă a redobândirii harului şi a comuniunii originare cu Tatăl ceresc. Judecătorul ascultă (audiază) martori şi discerne nuanţele ispitei, dimensiunea deraierii, a ascultării Celui Rău. Subalternul îl ascultă pe şef, care, la rândul lui, ascultă de alt şef, până la cel mai de sus, supus şi el ascultării prea multora.

Fără ascultare şi înţelegere, comunităţile umane nu pot funcţiona. Eugen Ionescu, exponent al teatrului absurdului, receptează criza valorilor umane în epoca actuală, sesizând automatismul atât al existenţei, cât şi al limbajului. Oamenii nu mai comunică, nu se mai ascultă, ci doar repetă clişee verbale.

Dar şi în interiorul nostru avem forme de ascultare: părţile corpului se mişcă, supunându-se stimulilor creierului. De aceea, atunci când suntem solicitaţi, s-ar cuveni să ne ascultăm propriul organism. Neascultându-l la timp, ne perforăm viaţa cu neplăceri fizice şi nu numai. Toate se imprimă ca o gravură şi o interogare a sinelui. Dacă îţi răspunde, îl asculţi.

Şi dacă asculţi, ce? Important este să procesezi, să conştientizezi, să dai o semnificaţie, să-ţi opreşti pentru tine ceea ce poate fi de folos minţii tale, fiinţării tale. Să nu îţi anvelopezi mintea cu idei pufoase, dar nesănătoase. Să nu dai curs promisiunii-capcană: „Vi se vor deschide ochii”, aşa cum i-a zis şarpele Evei (cf. Gen 3,4-5). Ascultă tot, dar nu crede tot. Evanghelistul Luca ne diriguieşte: „Mai degrabă fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Lc 11,28). Iar apostolul Paul vorbeşte despre cel dintâi ascultător: „S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,8).

De regulă, cel care vrea să fie ascultat, solicită tăcere. „Atunci, Paul, ridicându-se, şi făcând semn cu mâna...” (Fap 13,16). Şi un personaj al lui Dante, în picioare, cu un gest al mâinii cerea să vorbească, solicitând celorlalte suflete atenţie şi linişte: „Un duh... ce, drept, cerşea cu mâinile-ascultare” (Purgatoriul, VIII, 9; trad. Răzvan Codrescu). Limbajul şi gestul capătă un sens ritualic, ca cel al unui preot care începe Liturghia: ascultare în tăcere.

Ascultăm. Dar înţelegem? Predica ţinută în faţa cardinalilor de sfântul Anton de Padova, alesul ucenic al sfântului Francisc, este receptată fără greş, „ca şi cum ar fi glăsuit în limba fiecăruia dintre ei, deşi graiurile lor erau deosebite”. Întocmai ca în Faptele Apostolilor (2,6), unde „fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa”. Nu acelaşi lucru se petrece cu locuitorii din Rimini, îndepărtaţi de „lumina adevăratei credinţe, împietriţi şi îndărătnici, care nu voiau nici măcar să-l asculte” pe apostolul padovan. În schimb, peştii de la gura râului Marecchia, la vărsarea în Marea Adriatică, s-au apropiat la auzul îndemnului: „Fraţii mei peşti, voi sunteţi datori a mulţumi, atât cât vă este cu putinţă, Ziditorului vostru... care v-a dat binecuvântarea sa”. Iată cum au primit „ascultătorii” învăţătura: „Au început să deschidă gura şi să dea din cap, iar cu alte semne şi plecăciuni îl lăudau după puterile lor pe Tatăl ceresc”. Iar sfântul Anton constată: „Mai bine ascultă cuvântul tău făpturile necugetătoare decât necredincioşii”. Fireşte, modelul predicii valabile pentru tot ce este viu fusese aplicat şi de părintele său spiritual. Sfântul Francisc cuvântase păsărilor şi lupului din Gubbio, mesajul fiind însuşit cu aceeaşi cuminţenie. „Surorile” păsări, spre deosebire de noi, oamenii, „se feresc de păcatul nerecunoştinţei”, iar fratele lup promite că „nu va încălca legământul de pace”. De ar face ca el şi alţii, în timpul de acum...

„Întoarceţi-vă, aşadar, la Dumnezeu, preaiubiţii mei, şi căiţi-vă de căderile în păcat, iar Domnul vă va slobozi de lupul de acum şi de focul iadului de apoi” (Florile sfântului Francisc, Editura „Vremea”, 2018). Să ascultăm îndreptarea sfântului din Assisi, valabilă în orice vremuri, dar mai cu seamă în acestea ale noastre, sfâşiate de lupul discordiei, al violenţei şi războaielor, al rătăcirilor sufleteşti, vremuri ale neascultării raţiunii şi ale cuvântului lui Dumnezeu.