În căutarea „paradisului pierdut”

Una dintre temele fascinante care aduc împreună Geneza biblică și cultura românească este tema „paradisului pierdut” și refacerea sa, temă preferată de marele istoric al religiilor și filozof al spiritualității, Mircea Eliade. El spune că nostalgia „paradisului pierdut” nu e o temă ce ține doar de religios sau cultural, ci că acesta este o năzuință profundă a omului din toate timpurile, care păstrează amintirea unei „stări originare” de comuniune și armonie perfectă cu Dumnezeu și cu creația sa. „Paradisul pierdut” este viziunea acelei lumi de la început în care nu existau suferința, moartea sau dezbinarea, o lume ideală, un loc sacru unde omul se afla într-o stare de inocență primordială.

Desigur, gândul ne duce la grădina Edenului, descris în primele pagini ale Bibliei. Aici se spune despre căderea în păcat că a adus cu sine exilul din grădina paradisului, iar omul a ajuns să trăiască într-o lume a îndepărtării de Dumnezeu și a unei continue căutări a ceea ce a pierdut. De atunci, el poartă cu sine dorul și dorința nestăvilită de a se reîntoarce.

Dar știți ce uimește în aceste prime pagini ale Bibliei, care povestesc despre începuturi și expulzarea din Eden? E de ajuns să citiți câteva pagini mai departe: când sunt enumerați urmașii lui Cain, – Enoh, Matusalem etc., nici nu se născuse Set –, așadar, foarte repede este amintit și Iubal, spunându-se despre el că „a fost tatăl tuturor celor care cântă cu harpa şi flautul” (Gen 4,21). Un detaliu care frapează. De instrumente muzicale îi ardea atunci Bibliei? Și totuși, cât de repede a început omul să cânte, doar la câteva generații distanță de paradisul pierdut! Ce-or fi cântat ei acolo, ce spunea muzica lor? Poate alungau diavolul, care încă se ținea după ei, așa cum o făcea David mai târziu, când Saul era luat de duhul rău. Nu știm. De altfel, poate că nu era vorba de o linie melodică, ci despre un limbaj. Cum o fi fost... Dar pare că lui Dumnezeu au început să-i placă foarte repede cântările oamenilor, ba chiar le poruncește să-i cânte slava și faptele, ca și cum n-ar fi un limbaj mai potrivit. Ceea ce e de știut este că, de-a lungul Scripturii, cântul va deveni o formă de adorație și de înălțare a spiritului, o cale de a restabili o relație profundă cu Creatorul.

Pentru mine este semnificativ că doar la câteva generații după expulzarea din Eden, omul a început să cânte. Acesta este primul moment biblic în care muzica este explicit menționată ca un act creativ și cultural al omenirii. Mai mult decât atât, poate fi privit ca un simbol al căutării unui limbaj profund, capabil să exprime realitățile umane și relația cu divinitatea. Poate sugera dorința de a păstra cumva contactul cu o realitate mai înaltă, de a nu uita „limbajul vechi” al Edenului, un limbaj posibil doar prin comuniunea directă cu Dumnezeu. Poate că muzica și cântul, într-o asemenea lume post-părăsire, reprezentă o formă de recuperare a unei legături pierdute.

La capătul altor veacuri, sfântul Francisc din Assisi, cu viața sa exemplară, a reprezentat o viziune concretă a reîntoarcerii la o „stare primordială”. În fața unei lumi marcate de conflicte și separare, compune „Cântecul creaturilor”, un cânt emblematic pentru spiritualitatea creștină. Aici, el descrie într-un limbaj poetic și profund, relația armonioasă dintre om și întreaga creație: „Lăudați-l pe Domnul, frate Soare/ soră Lună și Stele/ frați Vânt și Foc/ frați Apă și Pământ”. Totul pare a fi subliniat de o muzicalitate universală, care aduce aminte de legătura originară a omului cu creația, cu lumea divină, cu ceea ce este sacru. Cântul devine un mijloc de a lăuda Creatorul, dar și un limbaj al armoniei, al comuniunii, în care fiecare element al creației este un participant la cântul universal.

În acest context, „Cântecul creaturilor” poate fi văzut ca o continuare a ideii exprimate în Geneză. În timp ce omul, după căderea sa, își pierde legătura directă cu Creatorul, muzica și cântul continuă să fie o cale prin care omul și lumea întreagă pot să-l laude pe Dumnezeu, să exprime dorința de reconciliere și restabilire a unei ordini pierdute. Cântul lui Francisc nu este doar o formă de închinare, ci și o recunoaștere a prezenței divine în toate lucrurile, o invitație la a vedea fiecare element al creației ca parte dintr-un întreg divin. Iar cu aceasta am putea spune că, pentru sfântul de la Assisi, natura ori creația în sine este ca un colț de rai. Aceasta îl determina să compună un asemenea cânt, fără îndoială un act creativ și cultural al unei alte epoci. Căci nu în zadar spun cei care se pricep că aceste versuri stau la baza începuturilor limbii și literaturii italiene.

Dincolo de Cântul său, Francisc ne arată, prin viața sa exemplară, că paradisul poate fi regăsit în actele simple de iubire, smerenie și comuniune cu natura. În acest sens, exemplul lui ne invită să redescoperim sacralitatea lumii și a existenței noastre, chiar și într-o lume modernă marcată pe alocuri de rătăcire și uitare.

Așadar, până la Eliade al nostru, care a venit și ne-a ajutat să putem vorbi cumva despre aceste realități paradisiace, sunt Scripturile și un sfânt ca Francisc repere pentru noi, care ne spun că pe diferite căi putem accesa deja acel registru în căutarea noastră către rai. Mai mult, Scripturile ne revelează până la capăt că primii pași ai omului dincolo de porțile raiului sunt, în același timp, primii din drumul său de reîntoarcere.