Credința vindecă?

În fiecare dintre noi trăiește un copil rănit și un copil divin. Între ei se desfășoară, tainic, drumul nostru de vindecare; un drum pe care Cristos ne întâmpină cu brațele deschise.

În cursul vieții, vrând-nevrând, purtăm răni adunate încă din copilărie: momente de neglijență, lipsă de atenție, cuvinte sau gesturi care ne-au făcut să ne simțim puțin valoroși. Uneori, și noi, răniți fiind, îi rănim pe alții, conștient sau nu. Astfel, durerea se transmite și se repetă.

Isus ne cheamă să mergem înainte, spunând: „Nimeni care pune mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu” (Lc 9,62). Însă a merge înainte nu înseamnă a fugi de trecut, ci a-l privi cu ochii credinței, pentru a-l reconcilia. Dacă nu ne împăcăm cu rănile noastre, ele se vor repeta, sub alte forme, în propria viață și a celor de lângă noi.

Evangheliile ne oferă numeroase istorii de vindecare. Isus nu acuză, nu învinovățește, ci aduce pace acolo unde relațiile au fost rănite, redând inimilor libertatea și bucuria comuniunii. În întâlnirea cu el, îi putem încredința rănile paterne sau materne, iar în comuniunea Euharistiei putem auzi și noi: „Fiică, credința ta te-a mântuit; mergi în pace și fii vindecată de suferința ta!” (Mc 5,34).

Crucea rămâne cea mai profundă imagine a vindecării. „Iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la mine” (In 12,32). Acolo, Cristos ne îmbrățișează pe fiecare, împreună cu copilul rănit din noi. Putem repeta acest gest: să ne ridicăm, să ne încrucișăm brațele pe piept și să ne spunem în tăcere: „Fiindcă sunt îmbrățișat de Cristos, îmbrățișez copilul abandonat din mine”.

Dincolo de copilul rănit, se află în noi copilul divin, chipul acelei intimități unde Dumnezeu locuiește și ne unește cu întreaga creație. Când îl descoperim, prin credință și abandon în el, simțim că ne aparținem nouă înșine, că suntem în siguranță și în pace. Din această unitate și iubire izvorăște adevărata vindecare.