Despre moarte și a trăi mai bine

Luna noiembrie și sfârșitul de an au un aer aparte. Nu doar pentru că zilele se scurtează și frigul își face simțită prezența, ci și pentru că, din punct de vedere spiritual, atenția noastră este orientată către realitățile ultime ale vieții: moartea noastră și moartea celor care au trăit-o deja. În acest timp, Biserica îi comemorează pe răposați, credincioșii se roagă pentru morți. Este un timp de tăcere interioară, poate și de întrebări. Poate că tema nu atrage, e adevărat, dar poate captiva, poate duce la reflecție, la curaj, la împăcare. Indiferent de vârstă, statut sau credință, toți ne punem, măcar din când în când, întrebarea: „Ce este dincolo?”. Iar dacă răspunsul nu ne este clar, măcar întrebarea ne face să ne oprim, să tăcem, să privim cerul, să ascultăm în noi.

Pentru că întotdeauna au existat perspective care transformă o tăcere, poate apăsătoare ori înfricoșătoare în ceva neașteptat: în bucurie, de exemplu. Pentru că vine Crăciunul? Da. Ar fi cel mai bun motiv de bucurie. Dar aici m-aș referi la perspectiva sfântului Francisc din Assisi, care exact acum 800 de ani, în „Cântecul creaturilor”, îi aducea laudă lui Dumnezeu pentru moarte, pentru „sora noastră, moartea trupească”. Da, ai citit bine: „sora moarte”. Oricare dintre noi s-ar întreba cum este posibil să vorbești în astfel de termeni despre moarte. Cum poți să întâmpini acel moment de pe urmă cu o asemenea atitudine, cu o asemenea încredere?

Moartea se numără printre certitudinile absolute ale vieții. Nu e nicio noutate când spun că toți ne naștem, trăim și... murim. Nu contează cât de bogați suntem, câtă putere avem sau cât de sănătoși încercăm să fim. E o poartă prin care vom trece, până la urmă, cu toții. Însă subiectul este cel mai ocolit de lumea noastră modernă. Moartea? E mai mereu mascată, cosmetizată, ascunsă în spatele tăcerii sau al unor formule pe alocuri vagi: „a plecat dintre noi”; „ne-a părăsit”; „a trecut la cele veșnice”. Cuvântul în sine este evitat. Poate pentru că ne doare sau pentru că ne provoacă, ne pune față în față cu limitele noastre.

Dar diferitele circumstanțe ale vieții apar și ne provoacă, ne forțează cumva să nu evităm totuși subiectul (moartea). În noiembrie vizităm cimitirele, aprindem lumânări, rostim nume care nu mai răspund. Atunci se poate naște întrebarea: dacă tot este inevitabilă, cum o putem înțelege sau chiar trăi împăcați cu ea?

Francisc din Assisi, sfântul italian cunoscut pentru viața sa simplă, pentru iubirea față de oameni, animale și natură, a avut încă un alt dar aparte: a privit moartea nu ca pe o tragedie, ci ca pe o parte firească a creației. În „Cântecul creaturilor”, el numește elementele naturii „frați” și „surori”: soarele, luna, focul, apa. Pentru că toate au fost aduse la ființă de același Creator. Iar moartea face parte din acest peisaj.

Pentru Francisc, moartea nu era un vrăjmaș, ci o prietenă care îl ajuta să-și desăvârșească aventura pe pământ. În ultimele clipe din viața lui, biografii notează că ar fi spus cu seninătate: „Bine ai venit tu, soră moarte”. (2Cel: FF 809). Nu e vorba de o glumă sau de o figură poetică, ci de un act profund de credință. Francisc nu idealiza moartea, ci o accepta. O primea așa cum era: grea, poate dureroasă, dar nu lipsită de sens.

În limbajul spiritual, a spune că moartea este o „soră” înseamnă că nu ne este străină. Ea face parte din același plan al vieții, al creației. Paradoxal, este una dintre cele mai mari slujitoare ale sensului; e fidelă pentru că vine sigur. Și dă sens, adică ne amintește ce este cu adevărat important. Când știi că timpul tău este limitat, începi să prețuiești mai mult. Îți alegi cu grijă vorbele, nu mai amâni iertările, te apropii mai ușor de cei dragi. Moartea are darul de a limpezi cumva viața. Mai mult decât atât, dacă o privim prin ochii credinței, moartea nu este finalul, ci trecerea spre întâlnirea cu Dumnezeu. Așa o înțelegeau sfinții: nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o eliberare; nu ca pe o despărțire, ci ca pe o reîntoarcere.

Noi, cei de azi, trăim în viteză. Ne planificăm viețile în agende, pe săptămâni sau chiar ani înainte, și poate că prea rar ne mai oprim să ne gândim la moarte. Asta este pentru „alții”, pentru „mai târziu”. Dar adevărul este că nimeni nu are contract pe viață. Și poate că tocmai de aceea, scriind sau citind despre moarte, mai ales în aceste luni de toamnă târzie și de iarnă, învățăm să scriem mai frumos despre viață. Moartea nu trebuie să ne deprime sau să ne creeze repulsie. Trebuie să ne provoace să ne punem întrebări sincere: ce las în urmă? Cum iubesc? Ce sens are ceea ce fac? A vorbi despre moarte nu înseamnă a fi pesimist. Dimpotrivă, înseamnă a lua viața în serios, a o trăi cu curaj și recunoștință și a descoperi că, de fapt, moartea nu închide, ci deschide. În lumina credinței, ea este, de fapt, începutul unei vieți noi, eterne, în prezența celui care ne-a creat.

Așadar, poate că nu este chiar nebunie ca cineva să spună asemenea sfântului Francisc: „Bine ai venit, soră moarte!”. Poate că în spatele acestor cuvinte nu stă naivitatea, ci speranța. Acea speranță că, atunci când toate se vor sfârși aici, pe pământ, va începe ceva mult mai frumos acolo, în ceruri. Ceva ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, dar inima a simțit deja, în clipele de iubire, de iertare, de credință. Și poate că, în luna noiembrie, când aprindem o lumânare la mormintele celor dragi, nu facem doar un gest de amintire. Poate facem și un gest de încredere că nu moartea are ultimul cuvânt, ci Dumnezeu.