Despre recunoștință

Și în timp ce mergeau, leproșii s-au curățat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic și a căzut cu fața la picioarele lui Isus, mulțumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?”. Apoi i-a zis: „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” (Lc 17,15-19). Ia aminte că acest străin a săvârșit trei lucruri: s-a întors, a căzut cu fața la pământ și i-a mulțumit lui Isus.

Se întoarce cel care nu pune pe seama sa vreun merit: căci binele săvârșit îl socotește ca dar al îndurării lui Dumnezeu. Motiv pentru care este numit samaritean, adică păzitor: el îi atribuie lui Dumnezeu tot binele primit și în chipul acesta poate spune împreună cu psalmistul: „Către tine privesc, tăria mea, pentru că numai tu, Dumnezeule, ești refugiul meu!” (Ps 59,10). Vrei să păstrezi toate cele primite? Nu le pune pe seama ta, ci a lui Dumnezeu. Dacă pui pe seama ta ceea ce nu este al tău, vei fi socotit vinovat de pungășie. În schimb dacă nu pui pe seama ta ceea ce li se cuvine celorlalți, ceea ce este al lor va rămâne al tău.

Cu privire la aceasta avem în cartea lui Iob o asemănare, acolo unde Domnul spune: „Poți tu să trimiți fulgere ca ele să meargă și să-ți spună: «Iată-ne!»?” (Iob 38,35). Fulgerele se iscă din nori și întocmai sfinții predicatori se dovedesc prin fapte minunate. Izbucnesc fulgerele atunci când sfinții predicatori luminează cu strălucirea miracolelor. Însă întorcându-se afirmă: «Iată-ne!», când pun pe seama lui Dumnezeu, și nu pe seama propriei priceperi, oricare lucru săvârșit într-un mod minunat. Sau chiar atunci când sunt trimiși și merg de îndată, atunci când din liniștea contemplării ies să împlinească misiunea lor dinaintea celorlalți; după care se reîntorc și-i spun lui Dumnezeu: Iată-ne!, căci după misiunea împlinită față de alții se întorc iar și iar la tăcerea contemplării.

Ba mai mult: «se aruncă cu fața la pământ» cel care se rușinează de păcatele săvârșite. Bunăoară, omul se aruncă cu fața la pământ doar atunci când se smerește. Cine se aruncă cu fața la pământ, bagă de seamă unde ajunge; cine în schimb cade pe spate, nu mai bagă de seamă unde a căzut. Cei plini de bunătate se aruncă, așadar, cu fața la pământ, căci se smeresc cu privire la cele văzute, atunci când bagă de seamă ce-i așteaptă, încât să fie înălțați la cele nevăzute. În schimb cei plini de răutate cad pe spate, în cele nevăzute, nebăgând de seamă ce-i așteaptă.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a XIV-a după Rusalii, III,15-16

Recunoștința e destul de rară. Și câteodată grea. Din când în când poți să nu-i dai atenție. Ori să-i atenuezi beneficiile, ba chiar să-i treci cu vederea sensul. Ori să judeci strâmt intențiile și chiar folosul spontan. Alteori te poți simți împovărat de „obligația” unui răspuns pe măsură sau poate doar stânjenit de o necuvenită binefacere.

Recunoștința cere, în fond, cunoaștere și recunoaștere. Nu poți răspunde adecvat dacă nu ești în stare să iei măsura darului, să-i pătrunzi însușirile, particularitățile sau chiar potențialul. Recunoștința, bunăoară, presupune o strădanie de a ieși din carapacea ta, din confortul propriu, din limitele tale ca să admiri un altceva ce te îmbogățește și te împlinește. Fie monumental, fie neînsemnat, mărunt.

Din cei zece leproși se întoarce doar samariteanul. Adică, doar cel străin. Fără îndoială, ceilalți nouă, fiind iudei, au împlinit mai întâi și degrabă toată rânduială cuvenită vindecării și reintegrării în viața cetății. Deși beneficiază toți de aceeași vindecare, aceasta nu le aduce tuturor și un beneficiu spiritual. Deși s-au vindecat, nu s-au mântuit, nu au înțeles nimic din ceea ce li s-a întâmplat. Bunăoară, doar samariteanul e cel care înțelege că mântuirea ajunge, prin Isus, și la el. Altminteri, evanghelistul Luca afirmă un adevăr din orice vreme, anume că cei păgâni, cei păcătoși, cei din urmă sunt laureați spiritual, cei dintâi care recunosc că prin Isus a venit mântuirea lui Dumnezeu în lume. Recunoașterea mesianității lui Isus face posibilă recunoștința. Ca atare, cei nouă nu sunt doar nerecunoscători, cât mai ales necunoscători.

Recunoștința presupune tocmai, pe lângă (re)cunoașterea unor tămăduiri sau beneficii substanțiale sau marginale ale vieții, faptul că Dumnezeu e prezent în apropierea ta, in extenso prin oameni și situații, în tine. Și că tocmai propria recunoștință îi face act de prezență și de lucrare. Prin ceea ce ți se întâmplă. E atât de prețios, prin urmare, un simplu „mulțumesc” rostit în toate, întrucât te așază adecvat în postura celui care recunoaște că ceva mai mare și mai bun îi stă alături și tu i-ai surprins rostul binefăcător adus ție.

Sfântul Anton indică în recunoștință două gesturi simple și deplin umile. Întoarcerea și aruncarea cu fața la pământ. Cu alte cuvinte recunoștința vine dintr-un exercițiu de memorie (prin întoarcere) și din înflăcărare (prin prosternare).

Într-o lume în care „mulțumesc” ajunge adesea să pară desuet, un semn de slăbiciune sau chiar o rutină echivalentă unor interacțiuni de ghișeu, recunoștința rămâne un barometru uman și moral elocvent, o dovadă fundamentală a capacității de a iubi, un derivat al posibilității de conexiune cu ceva mai măreț și, definitiv, favorabil.