Dumnezeul nostru

Se apropiase de mine, văzând că sunt frate, călugăr, cu intenţia vădită de a discuta despre noutăţile pe care le auzim cu toţii la ştiri: convieţuire, crize, integrare, imigraţie, terorism... E musulman, imigrant aici de ani buni. Se simte probabil nevoit să se explice, să se disculpe, după ultimele evenimente grave cauzate de terorismul islamic. Îmi spune la un moment dat în chip de concluzie: „Oricum este acelaşi Dumnezeu”. „Da, ai dreptate”, îi răspund, „e tot una”, atent mai degrabă la timpul care trece, decât la discuţia noastră.

E un răspuns prea simplu şi incorect, pe care îl regret acum. Din păcate însă îl aud aşa de des în jurul meu ori în cele ce le citesc: „La urma urmei este un singur Dumnezeu”. Dacă într-adevăr ar fi un singur Dumnezeu la capătul oricărei religii, al oricărui efort spiritual de a se apropia de el, diferit prin formă însă identic ca punct final, mă întreb la ce bun atunci să-l mai predici pe Cristos, să continui să vii la biserică? La ce bun toată abnegaţia de a fi un creştin bun, de a practica sacramentele? La ce bun eroismul atâtor sfinţi, martiri trecuţi şi prezenţi? Dacă ar fi într-adevăr aşa, atunci a aparţine unei religii ori alteia, unui curent spiritual ori altuia, este doar o chestiune de modă ori de cultură socială. Este trendy să fii creştin azi, ori poate budist, sau poate musulman, ori sufi pentru că sună mai chic... Mâine poţi fi orice altceva sau un pic din fiecare, după pofta fiecăruia.

Îmi dau seama că este o mentalitate foarte răspândită, mai mult sau mai puţin conştient, printre mulţi semeni de-ai noştri. Ea e încurajată de o ideologie a unui umanism metareligios, ce vrea să construiască o religie universală şi definitivă, ca să stingă setea omului de absolut, de spiritual... Această logică susţine că, la urma urmei, important este să fii un om bun, respectuos, în acord cu gândirea dominantă, altfel eşti considerat intolerant ori desuet. Relativismul în toate şi pentru toate este metoda de a propaga şi impune această mentalitate. Este prea puţin important cărei religii îi aparţii, important este să fii un om bun. Pare chiar mai dezirabil ca bunătatea să se construiască în afara Bisericii, departe de Isus, de altfel din ce în ce mai des doar un om bun, un guru şi mai puţin Fiu al lui Dumnezeu. Cum definim „un om bun”? Acest nou umanism se dovedeşte, în cele din urmă, a fi la fel de totalitarist ca şi celelalte ideologii condamnate deja de istorie. Cine nu gândeşte ca noi este foarte periculos şi trebuie, dacă nu marginalizat, cel puţin redus la tăcere. Cine nu acceptă gândirea unică este cu uşurinţă exclus.

Mă întreb într-una, timp de câteva zile, care ar fi răspunsul posibil în faţa acestei opinii. Cum putem evita această ambiguitate periculoasă care poate apărea în acest context? Mi-am răspuns astfel: dacă Dumnezeu este doar produsul inteligenţei noastre, al imaginaţiei noastre, care, în dorinţa ei de a defini şi explica realitatea supranaturală care depăşeşte cunoaşterea noastră tehnico-ştiinţifică, depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Dacă Dumnezeu este doar o creaţie mentală a omului, atunci ar putea fi îndreptăţit să spunem că este, la urma urmei, acelaşi Dumnezeu. Fiecare, după posibilităţile, experienţa şi formarea sa, şi-l reprezintă cum poate: inteligenţa absolută, marele arhitect, spiritul care animă şi guvernează natura...

Însă pentru noi, creştinii, Dumnezeu nu este produsul inteligenţei umane. Este însă cauza existenţei umane. Religia creştină nu este un produs raţional. Este însă acceptarea realistă a evidenţei existenţei lui Dumnezeu şi a acţiunii sale în istorie, în viaţa personală, încrezători că prezenţa sa este binevoitoare. Identitatea lui Dumnezeu nu poate fi separată, printr-o abstractizare extremă, de manifestarea lui în istorie, de revelaţia de sine însăşi care se realizează în Cuvântul său, în Fiul său întrupat, în istoria umanităţii. Dumnezeul creştin nu este doar spiritul pur, dar este Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Abraham, al lui Isaac, care ne-a eliberat, ne-a mântuit în Isus Cristos. Este Dumnezeul pe care apostolii l-au predicat, atâţia sfinţi l-au adorat, slujit şi mărturisit, pentru care şi-au dat chiar viaţa. Dumnezeu nu este doar un principiu filozofic, un as pe care îl scoatem din mânecă ori de câte ori facem referinţă la un univers transcendental. Iată de ce am conclus spunându-mi că, deşi deseori pare mai simplu, este fundamental greşit să spui că este acelaşi Dumnezeu.

***

Doamna care e aşezată alături de mine, în autobuz, priveşte tricoul meu, şi îmi cere să îi traduc ceea ce este inscripţionat pe el. „Dumnezeu este forţa mea”, îi răspund. Mă priveşte sec şi îmi răspunde: „Acelaşi lucru îl spun şi teroriştii islamici” (sic!). Surprins şi iritat de răspunsul ei, mă abţin să comentez. Din nou, iată doar câteva zile mai târziu, mă întâlnesc cu acelaşi argument. În mod cert, nu cred că am să mai spun vreodată că este acelaşi Dumnezeu în spatele oricărei religii: creştini, musulmani, budişti, zen, francmasoni, mormoni, martori ai lui Iehova, ori cine mai ştie ce grupare.