Educaţia religioasă – cale de culturalizare şi spiritualizare

Şcoala este un loc al culturalizării şi formării persoanei printr-o racordare a acesteia la valorile emblematice ce definesc comunitatea din care face parte sau umanitatea cu întreaga ei zestre culturală. Ea are menirea de marcator cultural, de instanţă de construire a profilului identitar atât în raport cu comunitatea de care aparţine, cât şi în raport cu propria personalitate. Copilului i se prezintă cunoaşterea, dar trebuie să i se creeze şi condiţiile să se definească, să se autocunoască, să se aşeze în matca lumii, să-şi recunoască şi să-şi asume o anumită marcă printr-un joc firesc al diferenţelor, particularităţilor, chiar contrastelor. Din acest punct de vedere, trebuie să i se pună la dispoziţie cât mai multe aliniamente valorice din perspectiva cărora să înţeleagă lumea de la cele universale la cele particulare, de la cele ale alterităţii la cele ale sale, de la valori pragmatice la cele sufleteşti, de la constante valorice la repere circumstanţiale.

Formarea unei persoane reprezintă o lucrare complexă ce presupune clarviziune, continuitate, conlucrare dintre mai mulţi factori, ocazii, orizonturi valorice pe direcţiile cunoaşterii, achiziţiilor instrumentelor culturale, activării unor comportamente dezirabile. Cum educaţia, de mai multe secole, este instituţionalizată, prin edificarea unor sisteme de învăţământ, acestea trebuie să asigure o formare integrală pe linie intelectuală, morală, spirituală, practică, civică etc., încât, dacă se predă ştiinţă (ce-şi află corespondentele în mai multe discipline şcolare), atunci şi spiritualitatea trebuie să aibă corelate la fel de pregnante precum celelalte tipuri de valori.

Valorile creştine dobândesc un statut particular pentru că vizează intimitatea fiinţei, fundalul atitudinal şi de credinţe, înclinaţia şi căutarea metafizică a omului, ce presupun procesări sau corelări mai complicate dintre cognitiv, afectiv, atitudinal, reprezentativ, proiectiv, comportamental. Ele se decantează şi sunt apropriate de persoane în timp, având un caracter osmotic, cumulativ, integrativ (dacă e să ne referim la procesualitatea psihologică internă), şi dau seama de o anumită demnitate existenţială a omului ce caută să depăşească fapticul, concretul, relativul, aspirând la supramundan, la transcendent, la constant, la absolut. Manifestarea religiozităţii, la scară antropologică, a marcat un salt uriaş de la perceperea prezentului la previzionarea viitorului, de la apropiat la îndepărtat, de la material la imaterial, de la nevoi bazale la aspiraţii înalte, de la trup la suflet, de la pământ la cer. Iar din perspectiva evoluţiei individului, căutarea şi întruparea valorilor religioase arată setea de edificare, de perfectare, de accedere către o matcă valorică superioară, de vizare sau aşezare într-un registru existenţial privilegiat.

Prin Religie accedem la un palier cultural de cel mai dens şi integrativ conţinut. Ea presupune şi cunoştinţe specifice sau din alte domenii, dar aureolate sau integrate spiritual, trimite şi la deprinderi ce înstructurează adânc subtectonica persoanei, se adresează palierului atitudinal şi implicativ, în raport cu sine sau cu alţii, vertebrează valoric şi îmbie la criterii valorice de înţelegere şi alegere a perspectivelor. Disciplina Religie, faţă de alte obiecte de studiu, caută să vizeze credinţa persoanei, să o conştientizeze ca problemă, să o fasoneze în raport cu un substrat fenomenologic ce ţine de etajul intim al persoanei, la care, mai devreme sau mai târziu, e foarte posibil să ajungă. Nu în sensul că prin aceasta cineva este directivat sau obligat să creadă necondiţionat, ci că i se propune o eventuală pistă, i se devoalează un parcurs ascendent, urcător sau o dimensiune ce valorizează şi imprimă superioritate, autonomie şi demnitate fiinţială. De aceea, e necesară multă pricepere şi precauţie în a selecta şi prelucra didactic, la nivel de materie de predat, setul de valori subsecvente, elementele de conţinut cu efect formator, „ancorele” valorice ale disciplinei care să atragă, să intereseze, să fie în consens şi pe linia expectanţelor copiilor. Religia nu trebuie să impună, ci să propună o zare axiologică, o pistă integratoare şi „plinătoare” a orizontului de stări, de vreri, de aşteptări. Ne interesează, desigur, ce competenţe ne formăm, spre ce profesiuni ne îndreptăm, dar, în acelaşi timp, şi cum integrăm şi semnificăm aceste realizări în perspectiva unor valori eterne. Pe un fond valoric consolidat şi bine articulat, persoana devine mai performantă, mai stabilă, mai puternică. Pe „canavaua” spirituală pot fi ţesute destine împlinite, expresii felurite de manifestare a oamenilor, „performări” diferite, de la cele care vizează trebuinţele practice la cele sociale, ştiinţifice, artistice, sportive etc.

Desigur, de mare importanţă vor fi topicile sau temele care se vor circumscrie traseului de formare specific educaţiei religioase. Acestea nu se vor suprapune nicidecum peste acele formule de pregătire cu caracter vocaţional (specifice liceelor teologice sau facultăţilor de profil). Aş aduce în atenţie şi o serie de principii de generare ale acestor conţinuturi de predare, care sunt în convergenţă cu ce este nou în materie de ştiinţe ale educaţiei: să prezinte relevanţă în raport cu profilul de formare al absolventului, să asigure identitate de conţinut şi particularitate spiritual-confesională, să fie atractive pentru elevi, prin teme şi activităţi de învăţare care să răspundă nevoilor, intereselor şi căutărilor specifice acestei vârste, să asigure continuitate/corelativitate cu cunoştinţe precedente oferite de disciplina Religie, să integreze valori de conţinut, într-o perspectivă interdisciplinară, oferite de discipline anterioare sau predate simultan cu Religia, să valorifice cumulul scripturistic, patristic, istoric şi cultural din perspectiva unor obiective de formare necesare elevilor, să abordeze teme contemporane de interes prioritar (războiul, pandemia, avortul, eutanasia, familia, derive existenţiale etc.) din perspectiva valorilor creştine, să pună accent pe credinţa vie, pe atitudini şi comportamente moral-creştine, interiorizate şi asumate de elevi etc.

Nu în ultimul rând, atragem atenţia că şcoala este un cadru de alimentare nu numai cu cunoştinţe, ci şi de formare a unor atitudini şi credinţe. Cunoaşterea care se transmite nu are nicio valoare, dacă nu este aureolată de conştiinţa întrebuinţării ei. Or, asta presupune poziţionare, transcendere, deschiderea unor perspective mai înalte. Rămânând în limitele cognitivului, nu facem nimic (sau facem prea puţin, chiar rău). Perspectiva religioasă propune o altfel de „uzanţă” a cunoaşterii, una care să facă bine persoanei şi conştiinţei lui. Crezând în bine, în adevăr, în frumos, acestea chiar au şansa să se ivească în faţa noastră. Cu cât credem mai mult în ele, cu atât ele se vor concretiza. Conştiinţa religioasă construieşte nu numai un individ mai responsabil, ci şi o lume mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă.