Fericirea: scop sau consecinţă?

07 august 2017 | de

Beatitudinea nu vine de la un pahar cu vin, oricât ai încerca. Nici de la două-trei. Eventual te face mai zevzec. Trăieşti un episod „original” în existenţa ta. O stare de euforie sau derută, îţi pierzi un neuron sau doi, te simţi mai greu. Te dezechilibrezi. Te încurci, te-mpiedici... iar... dacă mai insişti, te „aşază” brusc, sau progresiv, în spaţiul unui şanţ. Cu iarbă, flori de muşeţel şi alte chestii „bio”. Adică, într-un fel, îţi profanează existenţa. Şi fiinţa... Stop! Stai, că nu discutăm de băutură, nici de efectul ei. Ci despre fericire, că ne-o dorim cu toţii!

O declarăm cu vervă, explicit sau implicit: „vreau domn’le, să fiu fericit!” Stă în intenţionalitatea ta (şi-a mea): să-ajung să am, să fac, să dreg, să mă descurc, să... S-ajung şi eu la fericire! E dreptul meu! E chiar corect. Şi chiar benefic. Dar... cum?

Vezi... fericirea nu e o chestiune chiar aşa brutală. Nu poţi să o forţezi (cu şpriţuri, cu bairamuri, bani, cu droguri, sex sau cu putere. Acestea sunt cel mult senzaţii „tari”. Şi-atât.). Ci fericirea e ceva mai rafinat. Mai delicat. Nu este scop în sine, ci numai un efect, o consecinţă justă a ceva obiectiv.

Unul din cei care au iniţiat orientarea umanistă în psihologie, A. Maslow, spunea că omul se declară fericit când îşi împlineşte cinci tipuri de nevoi. Nevoile ar fi mai multe. Dar el sintetizează. Şi ordonează într-un plan ierarhic, cu aspect piramidal, de jos în sus: 1. nevoi fiziologice, 2. nevoi de siguranţă, 3. nevoi de dragoste, 4. de autonomie şi respect şi 5. nevoi axiologice-transcendentale. Odată împlinite, fiinţa se declară fericită. Şi, după cum se pare, funcţionăm cu toţii la fel. Adică orice om, de mic copil, are nevoie să respire, să mănânce şi să bea... (nevoi fiziologice). Apoi, nu poate să rămână aşa, ci are şi nevoie de protecţie: de un acoperiş, o casă, chiar un gard, care să-l apere de cine ştie ce duşmani (nevoi de siguranţă). Cu toate astea încă nu e fericit. Îi trebuie să simtă dragoste, afecţiune, să ştie că mai ţine cineva la el (nevoi afective). Apoi, din când în când, mai vrea să se descurce singur şi să demonstreze că el poate; că e şi el autonom (nevoi de stimă şi respect de sine). Ok. Dar fii atent: are mâncare, are casă, dragoste, putere... şi, totuşi, omul încă nu e fericit! E clar: mai vrea ceva. Dar... ce?! ...i-a mai rămas o singură nevoie: de transcendent.

Şi prin urmare, inspirat (împins) de o dorinţă chiar şi lui necunoscută, se-apucă să citească. Să cunoască, să scrie, să compună poezii. Sau, dacă nu, să strângă timbre, să colecţioneze cărţi, capace de la bere, etichete... Orice! Să caute tablouri (vechi sau noi)... să cânte, să picteze... (e hobby-ul lui). Un film, un pescuit... orice „transcedental”. Este a cincia sa nevoie! Acum ar trebui să fie fericit. Că o împlineşte. Şi totuşi e ciudat: parcă se simte fericit... şi parcă nu. Fiinţa sa percepe încă golul a ceva; ceva chiar îi lipseşte! Păi e normal: căci nici capacul de la bere, nici tabloul nu par deloc ceva transcendental. Nici pescuitul, muzica, sau dragostea,... oricât de sacre ar părea. Ci transcendent e singur Dumnezeu. Nevoia omului atunci e clară (mai conştient sau nu): îl vrea pe Dumnezeu!

Csikszentmihalyi, un psiholog, spunea că în momentul în care îşi împlineşte şi a cincia sa nevoie (de transcendent), în om se declanşează un fapt interesant: „starea de curgere”. Un fenomen care îl acaparează: nu-i trebuie nici casă, nici mâncare şi uneori nici somn. Nimic. Căci simte că există altceva care îl hrăneşte. E transcendentul, este Dumnezeu. Şi astfel, piramida se răstoarnă: nevoia ultimă devine bazilară. Probabil, într-o altă conjunctură, ţi s-a întâmplat şi ţie: ai reuşit ceva frumos, o poezie sau un cântec... sau ai pictat o chestie şi ţi-a plăcut enorm... Sau când erai îndrăgostit; sau pescuiai, pătruns de sentimente ... Parcă erai deja sătul: nu-ţi trebuia nici apă, nici mâncare... nimic. Trăiai cumva mai fericit. Doar că... nu a durat prea mult. S-a dus! Desigur, pentru că lipsea esenţa: Dumnezeu.

Cu Dumnezeu, această stare bucuroasă nu se mai termină. Beatitudinea omului de acolo vine: când meditează şi se roagă; şi îl descoperă pe Dumnezeu. Şi simte chiar că nu mai vrea nimic. Nimic. E fericit. El e sătul cu fericirea cea adevărată: cu însuşi Dumnezeu. Vorbind de fericiri, Isus spunea că cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8). Şi, prin urmare, aceştia chiar se declară fericiţi. Adică ordinea e asta: nu eşti curat că l-ai văzut pe Dumnezeu, ci invers: doar atunci când ai decis să fii curat începi să îl priveşti pe Dumnezeu. Prin consecinţă, curăţia, puritatea este cauza care te face fericit.

Beatitudinea chiar poate fi trăită. La orice vârstă. Ea nu depinde nicidecum de bani, de dragoste sau de putere. Ci este consecinţa justă a unei întâlniri mai sfinte. Dintre om şi Dumnezeu!

Updated on 07 august 2017
LASĂ UN COMENTARIU