Ghehazi

Multe dintre povestirile biblice pot fi şi, de altfel, sunt interpretate de diferiţi exegeţi ca „legende” pe care autorii biblici le-au adunat din memoria seculară a poporului ales, Israel, le-au pus împreună, le-au „prelucrat” şi ni le-au transmis într-o formă aproximativ cronologică, alcătuind astfel o istorie profetică, parte din istoria mântuirii relatate de Sfânta Scriptură. Se poate observa că această „istorie” reconstruieşte realitatea în funcţie de alte criterii decât cele folosite de istoriografii moderni. De fapt, rolul povestirilor biblice nu e, în principal, de a „descrie” realitatea, ci de a-i descoperi „calitatea”, a-i corija greşelile şi a-i arăta idealul revelat de Dumnezeu, pe care ar trebui să-l urmeze.

Ciclul de povestiri biblice dedicat profetului Elizeu, care conţine şi fragmente considerate de unii comentatori drept „legende”, subliniază că prin încrederea în Dumnezeu şi ascultarea cuvântului profetic se poate depăşi orice obstacol oricât de imposibil de trecut ar părea, fie că este vorba de foamete, de secetă, de boală, de accidente, de sterilitate, de nedreptate, chiar şi de moarte; aceleaşi promisiuni le va face şi Isus ucenicilor săi trimişi să predice evanghelia (cf. Mc 16,15-18). Cel mai cunoscut episod din istoria lui Elizeu, citat şi de Isus (cf. Lc 4,27), îl are în centru pe generalul sirian bolnav de lepră, Naaman, vindecat la intervenţia profetului. Dar nu mai puţin importantă în acest context e şi atitudinea slujitorului profetului, Ghehazi, care încearcă să profite de pe urma binelui făcut de profetul care refuzase recompensa lui Naaman.

După cum Elizeu fusese slujitorul de încredere al profetului Ilie, şi Ghehazi părea să aibă aceeaşi vocaţie: să fie continuatorul misiunii şi al „duhului” lui Elizeu. Nu ştim cum a intrat în slujba profetului, dar îl aflăm foarte apropiat de Elizeu, care îi cere şi îi ascultă părerea (Ghehazi îi sugerează să mijlocească naşterea unui fiu femeii binefăcătoare din Șunem), îl face portavoce a sa, îl trimite să-i comunice mesajele, îl ia ca martor al minunilor sale (învierea fiului femeii din Șunem, mâncarea otrăvită cu „tărtăcuţe sălbatice” făcută comestibilă, săturarea a o sută de oameni cu douăzeci de pâini de orz), îl roagă chiar să-l „înlocuiască”, deşi nu va reuşi să facă minuni în locul lui. Ghehazi e foarte zelos şi devotat, împlineşte cu scrupulozitate cuvintele lui Elizeu, merge oriunde şi, ori de câte ori este trimis, îl apără când i se pare că profetul se află în pericol, pare să aibă şi atribuţia de a se îngriji de „fiii profeţilor”, probabil un fel de ucenici ai profetului, o „comunitate” a sa.

Toate acestea nu sunt suficiente pentru a face din el un adevărat profet, pentru că, aşa cum îl dă în vileag istorisirea vindecării lui Naaman, îi lipseşte o calitate esenţială: gratuitatea slujirii. Alături de ceilalţi profeţi, Elizeu respinge categoric orice încercare de a-i fi recompensată mijlocirea minunii, pentru că are conştiinţa că puterea care lucrează prin profet îi aparţine lui Dumnezeu, originea binelui. El nu se preocupă de „ziua de mâine” pentru că are încredere în cel pe care îl slujeşte; cum ar spune Isus, caută „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui” (Mt 6,33). Ghehazi are altă părere: crede că profetul „l-a cruţat” (2Rg 5,20) pe Naaman, adică a avut milă de el în mod nedrept; prin urmare, îşi justifică teologic minciuna printr-un jurământ: „Viu este Domnul, voi lua ceva de la el”. Nu cere mult, de vreme ce i se va oferi mai mult decât a pretins; nici nu cere pentru el, ci pentru fiii profeţilor de care are grijă, dar gesturile sale îi trădează coruperea inimii şi îi demască sufletul după numele său, care înseamnă „lacom”. În faţa adevărului, Ghehazi rămâne mut şi, în loc să moştenească duhul profetic al lui Elizeu, devine proprietarul nefericit al leprei lui Naaman.

Aventura lui Ghehazi ne aminteşte că singura răsplată pentru slujire este însuşi Dumnezeu care ni se oferă în dar; generozitatea „îmbrăcată” în urmărirea unui interes, fie el şi spiritual, transformă darul într-o boală şi, dacă atunci când profităm de pe urma unui bogat se întoarce asupră-ne ca o lepră, nu-mi închipui cu ce poate fi comparată, dacă am câştiga de pe urma celui sărac.