Împăcarea fraternă

18 decembrie 2020 | de

„Așadar, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în fața altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi, venind, oferă-ți darul!” (Mt 5,23-24). Altar e ca și cum am spune ardere mare, și spunem ardere pentru că aici se mistuie jertfele (lat. uro, a arde).

Ia aminte, întrucât sunt patru feluri de altare: altarul superior, inferior, interior și exterior.

Altarul superior este Trinitatea; de el spune Domnul în cartea Exodului: „Să nu te sui la altarul meu pe trepte, ca să nu ți se descopere goliciunea deasupra lui!” (Ex 20,26). În Trinitate nu e cazul să fie instituite treptele, considerându-l pe Tatăl mai mare decât Fiul, sau pe Fiul mai mic decât Tatăl, sau pe Duhul Sfânt mai mic decât amândoi: ci să fie crezut în simplitate egalitatea lor desăvârșită: „Cum e Tatăl, tot așa și Fiul, tot așa și Duhul Sfânt” (Simbolul atanasian). „Ca să nu ți se descopere goliciunea deasupra lui”, așa cum i s-a întâmplat lui Arius, care și-a sfârșit viața necuviincios, cu măruntaiele întinse pe pământ, deoarece a vrut să urce la altar pe trepte.

Altarul inferior este umanitatea lui Isus Cristos; de el ne spune însuși Cristos, folosindu-se de cuvintele cărții Exodului: „Vei face pentru mine un altar de pământ” (Ex 20,24). Construiește un altar de pământ pentru Isus Cristos, cel care crede că el a luat adevărata carne din Fecioara Maria, cea care a fost „pământ binecuvântat”.

Altarul interior este devotamentul minții. Îi spune Domnul lui Moise: „Să faci apoi un altar pentru arderea incensului: să-l faci din lemn de salcâm! Lungimea lui să fie de un cot, iar lățimea de un cot; să fie pătrat și înălțimea lui să fie de doi coți. Coarnele lui să iasă din el (anume să fie împreună cu altarul)! Să-i faci un chenar de aur de jur împrejur” (Ex 30,1-3).

Altarul exterior este mortificarea cărnii, de care Domnul i-a spus lui Moise: „Să faci altarul din lemn de salcâm; lungimea lui să fie de cinci coți și lățimea lui, de cinci coți! Altarul să fie pătrat și înălțimea lui să fie de trei coți! Să faci patru coarne la cele patru colțuri ale lui: să fie dintr-o bucată cu altarul și să acoperi [altarul] cu bronz!” (Ex 27,1-2).

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a VI-a după Rusalii, III,11-13

 

Cu timpul învățăm să acceptăm adevăruri. Mici sau mari. Despre noi. Sau alții. De pildă, că avem cu toții toane, antipatii, zile mai proaste. Că nu suntem de nimic dacă cineva nu ne place sau dacă ne critică, cu temei sau fără. Că nu e musai să știm tot ce mișcă-n țara asta. Statistici sau nu. Că răsăritul de soare nu e chiar consecința unor sfori trase de alții. Adevăruri, de altfel, elementare. Și la fel de bine aflăm că viața nu e chiar cufundată mereu în miresme dulci, că nu e doar o construcție vioaie de certitudini, că, în fond, suntem asaltați, expuși, fragili.

Cert e că în toată coregrafia zilnică există în toți o dorință de pace, de împăcare, o dorință de beatitudine. Însă oricât ne-am strădui, nu totul merge uns. Apar instantaneu derapaje, piedici, șicane. Ne situăm, vrem sau nu, în poziția unor victime ori a unor călăi, păgubitori sau păgubași. Și cu toată cerbicia de a evita controversele, cu toată răbdarea de a aplana disensiunile, acestea au loc. Statornic.

Însă indiferent de câtă bunăvoință am avea, de câtă disponibilitate am arăta și oricâtă compensații am face, nu va exista un echilibru perfect în relația cu semenii, dacă mai înainte n-am inițiat o relație cu Dumnezeu. Motiv pentru care și sfântul Anton identifică împăcarea cu raportarea la Dumnezeu. Cu altarul superior. Aproapele este punctul de plecare în relația cu Dumnezeu. Întrucât în procesul iertării, al împăcării, în prim plan intră relația cu Dumnezeu. Doar el poate umple golul produs de pierdere, de daună, de greșeală, de fragilitate. Abia atunci când primim harul său începem să realizăm că avem și noi o datorie neplătită, nereparată, cea a noastră față de Dumnezeu. Iar iertarea lui Dumnezeu este, în consecință, încununarea iertărilor acordate de noi.

De unde deducem că împăcarea reprezintă necesitatea unui echilibru între noi, însă comportă, cu precădere, o relaționare cu Dumnezeu. Deoarece, iertarea nu ține de instinct, ci de o decizie. Împăcarea nu e un automatism natural, ci o dispoziție lăuntrică, o hotărâre. Și cine, mai bine decât Dumnezeu, ne inspiră soluții juste și favorabile?

Updated on 18 decembrie 2020
LASĂ UN COMENTARIU