Întoarcerea lui Isus la Tatăl

„Însă acum mă duc la cel care m-a trimis” (In 16,5). Puțin mai înainte Domnul spusese: „Unde mă duc eu, voi știți calea”. Iar Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” (In 14,4-5). Apoi imediat după Domnul adaugă: „Acum mă duc la cel care m-a trimis. Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl” (In 16,28). Acesta este cercul despre care vorbește Tatăl, amenințându-l pe diavol: „Voi pune verigă în nările tale și zăbală între buzele tale și te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit” (Is 37,29).

Cercul, indicat astfel deoarece se rotește într-o circumferință, îl reprezintă pe Isus Cristos, care, asemenea unui cerc, s-a reîntors acolo de unde plecase. Bunăoară, a ieșit de la Tatăl, a făcut un ocol chiar până în iad, și s-a reîntors la tronul lui Dumnezeu.

Așadar, cercul a fost pus în nările diavolului, căci înțelepciunea lui Dumnezeu s-a întrupat ca să ne învețe adevărata sa înțelepciune și în felul acesta, prin înțelepciunea venită de la el, să fie zădărnicite uneltirile celui rău, reprezentate de nările lui. Nările, din latinescul nares, căci prin acestea iese aerul (lat. nares, aër) sau respirația, simbolizează viclenia uneltirilor diavolești. De altfel, diavolul, prin bănuieli și împrejurări și din firea oamenilor, intuiește și adulmecă, prin chiar aerul nărilor, la ce vicii cineva anume este înclinat mai mult și-i întinde astfel curse. Dar toți aceia care sunt învățați de înțelepciunea lui Dumnezeu sunt în măsură să evite cursele celui rău.

„Voi pune zăbală între buzele tale”. Zăbala este crucea lui Isus Cristos: diavolul, strunit de aceasta asemenea unui cal, nu ne mai poate sfâșia ca până acum. Corespunde cu ceea ce citim în cartea lui Iob: „Ar putea fi luat din față? Sau nările i-ar putea fi străpunse cu lațurile?” (Iob 40,24).

Cercul este crucea lui Isus Cristos, despre care Isaia afirmă: „Stăpânirea va fi pe umerii lui” (Is 9,5). Prin acest cerc Fiul lui Dumnezeu a străpuns nările diavolului și din fălcile lui a eliberat neamul omenesc. Prin urmare, adaugă: „te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit”.

Diavolul a pierdut stăpânirea lumii prin aceleași mijloace prin care o uzurpase: i-a înșelat pe bărbat și femeie cu pomul oprit și prin șarpe. Prin lucrarea unuia singur, Isus Cristos, și a unei femei, Fecioara Maria, prin pomul crucii și prin șarpe, anume prin moartea în trup a lui Cristos, care simboliza șarpele pe care Moise l-a înălțat pe un stâlp în deșert (cf. Num 21,8-9; In 3,14), diavolul a pierdut stăpânirea asupra neamului omenesc. Astfel, desăvârșită fiind lucrarea de mântuire, Cristos afirmă: „Mă duc înapoi la Tatăl”.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a IV-a după Paște, I,3

Vrem, nu vrem, trăim mereu sub semnul noutății. Generale sau cu amănuntul. Lumea ne oferă mereu perspectiva asta, sigură şi pilduitoare, a schimbării, a inovației, a noutății. Deși apare adesea sub un slogan comercial: ieftin şi bun. Noutatea, din fericire, nu se rezumă la invenție managerială, nu e black friday, nu e nici măcar originalitatea cu orice preț. Şi, mai ales, nu la reducere.

Sfântul Anton ne indică în osuarul lumii traiectoria răscumpărătoare înfăptuită de Cristos. Totul, de la întrupare/ venire la înălțare/ reîntoarcere, stă sub semnul crucii. Crucea e totul. E noutatea. Atât în dejucarea fentelor celui rău, cât mai ales în dovada iubirii fără margini a lui Dumnezeu.

Cumva, statornic, crucea este peste tot fără a sări în ochi. Crucea este în același timp regăsită în articularea esențială a realității, dar este și greu de sesizat, ascunsă precum înțelesul unei parabole. Apare şi se ascunde în decorul zilei. Stă în geometria spațiului, în țesătura lucrurilor, până şi în coregrafia gesturilor noastre mărunte. Pentru un creștin, crucea este, însă, o alegere. Adesea grea, dar, statornic, rămâne o alegere. O alegere prin care ne dăruim. Pe noi înșine. Întocmai lui Cristos. „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să fie!” (Lc 22,42). Ca atare să avem o cruce sau să ne însemnăm cu ea într-un moment al bucuriei sau deznădejdii, în fața unui pericol sau în prejma frumuseții care taie respirația, înseamnă să luăm crucea ca punct de referință a vieții, ca unitate de măsură a ei. Cu alte cuvinte, să ne dăruim pe noi înșine. Fără rezerve, fără rest. Isus a învins moartea trecând prin ea, nu evitând-o.

Bunăoară, dacă alegem crucea, evident, suferința nu dispare, dar capătă o altă valoare, un sens. Vocația noastră este plinătatea şi fericirea, iar durerea, în acest orizont, pare o rătăcire. Prin urmare, înțelegem cu adevărat sensul crucii prin crucea lui Cristos. Orice alinare a durerii va avea rezultate parțiale dacă nu este fundamentată tocmai pe suferința şi crucea lui Cristos. În premisa crucii lui se află bucuria şi împlinirea noastră. Reîntoarcerea cu bine la Tatăl, de care ne amintește sfântul Anton.

E absolut firesc să ne simțim uneori inutili, copleșiți, inadecvați, dar rămânând pe cruce, devenim roditori, plini de viață, pentru că şi Cristos a făcut întocmai. Ne-a salvat prin cruce. Cu crucea ne-a salvat, nu cu vreo predică sau cu vreo minune. Ori de câte ori suntem în condiția asta de răstigniți, devenim asemenea lui, roditori. Capabili să răspândim salvare. Chiar şi noi.