Pedagogia sărbătorii

     Omul tânjeşte şi îi stă bine în sărbătoare. După truda cea benefică, trebuincioasă şi, deseori, frumoasă, e nevoie şi de odihnă, de răgaz, de momente de reflecţie, de intrare într-un alt regn al temporalităţii, al privirii spre sus, spre semeni, spre sine. Însuşi Dumnezeu a resimţit nevoia contemplării şi a evaluării, după creaţie: „Şi a împlinit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse. Şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit de toată lucrarea pe care a creat-o atunci când a făcut-o” (Gen 2,2-3). Motivul sărbătorii este consubstanţial fiinţării omului şi comunităţii. Acesta este o temă care traversează întreaga noastră istorie, e un dat antropologic care întreţine şi maximizează legătura fiinţei cu cei deopotrivă, dar şi cu cel ce îi depăşeşte, cu Dumnezeu.

     Dar sărbătoarea nu are doar o funcţie sfinţitoare, sacră, ea devine şi cadru sau ocazie a învăţării, a experimentării unor valori şi a perpetuării acestora pe mai departe. Sărbătoarea ocazionează o concentrare înspre valori prioritar spirituale, mai rafinate, mai evanescente, dar nu lipsite de substanţă şi consecinţe.

     În primul rând, sărbătoarea este un cadru de adorare a unor valori prioritare şi emblematice, care dau sens şi consistenţă existenţei noastre. Ele sunt reprezentative pentru o comunitate, pentru un aici şi acum. Temporalitatea capătă relevanţă când este punctată de momente nodale, când apar întreruperi, opriri, întrebuinţări inedite, non-standard. „Statul degeaba” nu înseamnă o golire a timpului de sens, ci o „umplere” a lui cu atribute pe care nu le îngăduie munca, truda, activitatea obişnuită. Timpul pentru sine, dimpreună cu alţii şi în raport cu Cel de Sus, aruncă o altă lumină asupra timpului obişnuit, consumat cu angajamente de tot felul.

     În al doilea rând, sărbătoarea pune în evidenţă nevoia de afiliere a oamenilor în jurul unor valori, cimentează solidaritatea comunitară şi întreţine un anumit tonus activ, implicativ, participativ. Sărbătoarea nu este individuală, ci colectivă; ea naşte dorinţa de confidenţă, de proiectare în altul, de întâlnire şi raportare la semeni. Nu există sărbătoare decât împreună cu alţii. Unitatea acestei co-participaţii este dată de recunoaşterea tuturor actorilor în valori comune, venerarea acestora contribuind la noi reliefuri şi zări ale solidarităţii umane.

     Apoi, sărbătoarea are reverberaţii adânci asupra sufletului şi trăirilor noastre interioare. Sărbătoarea creştină, de pildă, are un duh al ei de care fiinţa ar trebui să se lase cuprinsă (cum ar fi Paştele, Crăciunul). Sărbătoarea generează o metafizică prin care eu-l se regăseşte sau se împlineşte. Există o pedagogie a raportului nostru faţă de sărbătoare, a „contaminării” noastre de substratul ei binefăcător. Ea este precedată de o anumită tensiune interioară, se petrece printr-o anumită repliere a fiinţei şi rezonează într-un anumit fel în zilele care urmează. Întâmpinarea unei sărbători constituie o ocazie de lucrare asupra nouă înşine, de resurecţie individuală, comunitară.

     În al patrulea rând, prin valorile care se evidenţiază în sărbătoare (prin vorbă, port, cânt, duh…), se potenţează creionarea profilului identitar al persoanei, se accesează valori de referinţă care definesc individul şi grupul respectiv (din punct de vedere lingvistic, etnic, confesional…). Conturarea identităţii se face nu numai la nivelul unor instituţii formale (cum ar fi şcoala, de pildă), ci şi în mediul proxim socio-cultural, familial, informal. Această „impregnare” este deosebit de importantă pentru că se detaşează de alte forme de enculturare prin naturalitate şi aderare libere la valori de referinţă.

      În altă ordine de idei, sărbătoarea devine o „şcoală” şi din perspectiva învăţării unei forme de civilitate ingenuă, fără obligaţii sau încorsetări. Învăţăm, cu acest prilej, să fim atenţi unii faţă de ceilalţi, să fim primitori şi buni, afabili şi deschişi în raport cu cunoscuţi sau necunoscuţi, cu bogaţi sau persoane aflate în nevoie. Din păcate, şcoala nu ne învaţă toate cele (privitor la politeţe, caritate, conduite morale, moduri de relaţionare etc.), încât un astfel de cadru de „reglaj fin” este mai mult decât bine venit.

În al şaselea rând, sărbătoarea are şi o valenţă evaluativă, concluzivă în raport cu statutul şi sensul existenţei noastre. Dincolo de bucuria intrării în temporalitatea şi tempoul sărbătorii, apare şi prilejul de bilanţ, de reflecţie (mai ales, după trecerea sărbătorii) în legătură cu ce este mai bine de făcut pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea lasă în urmă o „dâră” de interogativitate care conduce la o mai responsabilă raportare la timp, la sine, la alţii, la transcendent. E o ocazie de rememorare critică a trecutului nostru pentru o mai bună aşezare în autenticitate, adevăr, frumos.

     În fine, experienţa sărbătorii devine şi o ocazie de privire înainte, de sondare a posibilităţilor, de maximizare a acestora, de adulmecare a înălţimilor. Sărbătoarea devine un prag pentru noi încercări şi supuneri la probă. Experienţa acumulată ne ajută să ne proiectăm în viitor, să devenim mai eficienţi şi mai permisivi în raport cu viitorii posibili. Ceea ce va urma nu mai este privit cu teamă, ci cu optimism şi încredere că ne va aduce mai binele. Altfel spus, sărbătoarea ne ajută să ne re-formăm şi să intrăm într-un timp şi mai bun.