Restaurare

După atâtea momente de anormalitate, ce mai poate fi pe deplin normal? Fireşte, sunt şi excepţii pentru care anormalitatea este benefică. Dar nu toţi acceptăm inserarea în acest fel de excepţii şi de aceea s-ar impune să ne asumăm un program de restaurare. A cuteza declanşarea unei asemenea iniţiative presupune constatarea unui procent variabil de deteriorare a obiectului vizat, ce poate fi o lume, o instituţie sau o persoană, eu, tu, ei... După dicţionar, restaurarea înseamnă fie restabilirea la forma iniţială a unui obiect, a unei situaţii etc., fie refacerea forţelor. Or, acum ne găsim cu toţii în situaţia de a reface nu doar obiecte sau forţe, ci şi ceva mai subtil care ţine de esenţa fiinţei noastre profunde. Adică de o îmbogăţire a definiţiei. În cazul ultim este vizată reînnoirea fiinţei pe dimensiunea multiplă (fizică, spirituală, sufletească), un dificil exerciţiu-antrenament, cu speranţa că vom reveni la starea dinainte, ori vom fi chiar mai buni, mai treji, mai atenţi, pentru a nu ajunge să fim demolaţi definitiv, spre a lăsa loc altui „edificiu”, altei zidiri a Domnului. Poate cumva am început noi înşine încă mai demult să ne autodemolăm parţial, căci fiecare rău – faptă, gând, vorbă – ne-a deteriorat lăuntric, a lezat pacea din noi şi din jurul nostru. Deja sesizăm dezbinarea din interior, neînţelegerea dintre organele noastre, care ar trebui să funcţioneze în arhitectura armoniei, dar şi devierile şi neînţelegerile dintre diferitele paliere ale gândurilor, ori înţepenirea unor ferestre în refuzul de a se deschide spre lume pentru a respira şi alte opinii, alte informaţii. Doar ştim ce s-a întâmplat cu Eva, care a ascultat doar fâşâitul şi şoapta întunecată a şarpelui mai degrabă decât limpezimea îndemnului celui ce o înfăptuise.

Materia îmbătrâneşte, aşadar, nu putem elimina complet urmele trecerii timpului prin trup. Însă diamantul sufletului – care, cu siguranţă, a fost sădit în fiecare dintre noi – nu trebuie decât scos la iveală din puzderia de amănunte şi mărunţişuri care îl acoperă, din noianul de greşeli de care am avut nevoie cândva, dar care nu l-au învins, odată ce nu i-au scrijelit tăria şi sclipirea. Încercăm să restabilim normalitatea, înlăturând molozul de incertitudini, suspiciuni, temeri şi o vizibilă degradare a realităţii care suntem şi în care ne mişcăm. Tocmai pentru că o conştientizăm, realizăm şi faptul că se impune o anumită intervenţie care să ne readucă la o stare cât mai apropiată de cea originară, fără a ne modifica esenţa, caracterul şi detaliile speciale pe care Creatorul le-a imprimat în mesajul său înscris în făptura noastră. Restaurarea înseamnă intervenţia directă asupra sinelui prin intermediul unei complexe operaţiuni care are ca scop integritatea spirituală, recuperarea eu-lui, protecţia şi transmiterea propriilor valori.

Dacă schimbarea lumii o încep cu mine, atunci este un demers în care eu sunt restauratorul, dar şi obiectul ce urmează să fie restaurat, şi tocmai de aceea trebuie să respect regulile care mi-au fost stabilite la „în-fiinţare”. Mai întâi, să mă „citesc” pentru a identifica exact ce trebuie să păstrez din originalul ce mi s-a dat şi în ce măsură părţile deteriorate se cuvin ameliorate în baza unor alegeri care să îmi dea răspunsuri adecvate incertitudinilor care m-au slăbit. E nevoie de o expertiză pentru a declanşa reconstituirea şi a elimina eventualele îndoieli. Operaţiunea de consolidare începe cu limpezirea, curăţarea consimţită, dar în temeiul concentrării pe un dialog profund şi permanent cu Autorul, care să îmi îngăduie accesul la mesajul său, definit înlăuntrul meu şi care se impune a fi ascultat în totalitate. Restabilesc firescul, repar ce s-a dărâmat, finisez structura care susţine „diamantul”, respectând forma iniţială, stilul originar.

Probabil că e nevoie de colaborare şi cu alţi „restauratori” profesionişti pentru a mă înţelege pe deplin şi a descifra consistenţa mea fizică şi psihică, spre a mă transmite pe mine însămi spre viitor. Un diagnostic cât mai precis va putea trasa etapele sau simultaneitatea refacerii, a reparaţiilor. Autenticitatea „originalului” a ceea ce sunt în identitatea mea unică, singulară – aşa cum este fiecare făptură creată – va trebui păstrată, intervenţiile de refacere urmând să se conformeze în totalitate cu desenul stabilit de proiectul iniţial al Artistului. Pentru a mă restaura, trebuie să discern şi să mă recunosc în caracteristicile şi valorile unităţii potenţiale, fără a şterge amprenta Creatorului şi nici a permite falsificări, aberaţii, îndepărtări sugerate insinuant de detractorul creaţiei.

Ce păstrăm şi ce ştergem? Ce s-a deteriorat prin intervenţii greşite şi ce proces de conservare se elaborează constant pentru a continua acţiunea de reconstrucţie critică şi deloc doar punctuală, ci prelungită în timpul care ne este îngăduit? Oricum, prezentul ne impune abordarea realistă a programului de reînscriere în normalitate. Intenţia de a-l întreprinde este un moment de recunoaştere a unui adevăr obiectiv, însă sediul elaborării unei posibile cunoaşteri a sinelui este de tip subiectiv. În această optică, proiectul devine sediul în care se lămureşte identitatea fiecăruia, iar rezultatul va fi o operaţiune împlinită în orizont nu doar spiritual, ci şi fizic. Dar să nu omitem dialogul continuu cu autorul lucrării/operei.

Momentul elaborării planului procedural necesită o „critică” permanentă şi o continuă actualizare a sinelui ce se configurează ca o matrice activă, unde orice intervenţie modifică nu doar trăirea, ci şi fazele proiectului de restaurare: fiecare element nou dobândit poate sublinia sensul vieţii, anvergura planului existenţial. Regândită după fiecare schimbare, schiţa restaurării adaugă o dimensiune a redefinirii care se autoalimentează din cunoaştere, reordonare şi reconectare, în spaţiul noilor descoperiri ale instaurării binelui.

Sufletul se restaurează necontenit, atâta vreme cât îl avem în trup. I se modifică deschiderile, coloanele de susţinere, nuanţele şi umbrele zidurilor credinţei. Razele soarelui se orientează şi îl străbat neîncetat, dacă nu are pereţii opaci şi mucegăiţi de necredinţă, de înţepenire în materialitatea trupului. Sau dacă, din greşeală, n-am stricat vreo treaptă, o balustradă, o nişă sau chiar vederea spre cer! Acum poate fi clipa începutului restaurării, ca să devenim cât mai transparenţi, spre a primi mai din belşug lumina!