Un râu din paradis e fratele Francisc

Recent, la Editura „Humanitas”, a fost publicat volumul „Patericul Franciscan. I Fioretti di San Francesco”, tradus de părintele Ștefan Acatrinei. A fost primit cu mult entuziasm de cititorii din România, mai ales datorită faptului că istorisirile prezentate îl au ca protagonist pe „Sărăcuțul din Assisi”, sfântul Francisc, un sfânt îndrăgit necondiționat, dar prea puțin cunoscut în spațiul românesc.

Vă propunem spre lectură o parte dintr-un interviu realizat de Daria Ghiu cu Horia-Roman Patapievici, în emisiunea „Orașul vorbește”, produsă de Gabriela Mitan Dulgheru la Radio România Cultural. De asemenea, reluăm și unele fragmente din prefața semnată de același Horia-Roman Patapievici.

* * *

„La Francisc din Assisi se vede limpede că nu frumusețea va salva lumea, ci bunătatea – virtutea fundamentală, actul și relația esențială a omului cu lumea”.

Atunci când argentinianul Jorge Mario Bergoglio a fost ales papă, a ales să poarte numele de Francisc – un gest simbolic, un omagiu adus sfântului Francisc de Assisi, „un sfânt al păcii, al simplității și al purității”, un sfânt „universal”, un sfânt al „unui creștinism transconfesional”.

Dar cine a fost, de fapt, Francisc din Assisi? Cine a fost, așadar, acest sfânt care a marcat nu doar lumea religioasă, ci întreaga cultură occidentală?

„Francisc e un sfânt foarte special... dar în același timp extrem de tradițional”. Provenit dintr-o familie burgheză, cu o mamă „provençală” și o cultură impregnată de poezia trubadurilor, Francisc a transformat în mod profund felul în care omul se raportează la Dumnezeu, la natură și la semeni.

Este un sfânt care a dat cuvântului „urmare a lui Cristos”, cu sensul de „imitare a lui Cristos”, un conținut de o prospețime, de o vivacitate, de o putere de transmitere emoțională, care este cu adevărat extraordinară. Francisc nu doar predica, ci trăia radical ceea ce învăța. Devenise un „franțuzit”, cânta în franceză, mergea prin păduri și orașe, iar bucuria lui era molipsitoare chiar și pentru cei care nu credeau. A adus un suflu de prospețime și frumusețe în interiorul acestei tradiții riguroase a călugărilor. El trăia Evanghelia literalmente: când tatăl său i-a reproșat că a luat din bunurile familiei pentru a ajuta Biserica, Francisc s-a dezbrăcat complet și a rămas „așa cum l-a făcut Dumnezeu”, dedicându-se pe deplin sărăciei și slujirii.

Este singurul sfânt care a îndrăznit să predice păsărelelor. Este singurul sfânt care, ca să urmeze sfatul, chemarea lui Cristos, pe care a auzit-o într-o rugăciune, s-a dus la tatăl său în magazin, a luat câteva suluri, le-a vândut în piață publică, a făcut rost de bani și cu ei s-a dedicat reparării Bisericii lui Cristos. Pentru că asta primise în vis. (…) Este un sfânt care merge direct la inimă.

Francisc nu este doar un sfânt catolic, ci unul „transconfesional” – în el se recunosc protestanții, ortodocșii și catolicii deopotrivă. Această universalitate derivă dintr-o iubire radicală și vie, exprimată prin fapte, nu prin dogmă.

Francisc devine astfel nu doar un sfânt, ci o expresie vie a unui verb inexistent, dar trăit cu toată ființa.

Ne-a învățat să iubim lumea în Dumnezeu, ne-a învățat să îl privim pe aproapele cu îndurarea, milostenia, atenția față de vulnerabilitate, înminunarea față de miracolul vieții lui, al aproapelui, care corespunde miracolului splendorii faptului de a fi viu.

* * *

Fragmente din prefața volumului:

Când nu te mai saturi să privești pe cineva, de fapt nu te mai saturi să-l iubești. În fiecare privire e o iubire care își caută confirmarea. Valabil și atunci când privirea nu știe precis nici ce vrea, nici exact ce caută, nici la ce anume consimte cu adevărat. Vasile Pârvan, ne amintim, spunea că a fi privit e o nemurire în miniatură: un fel de a fi împins în eternitate de o privire care rămâne îngropată în timp. Dar când nu te mai saturi privind, acesta e misterul, nu se mai satură de tine nici ceea ce privești. În setea de celălalt, eternitatea trebuie să fie dublă. Căci în privirea care nu se mai satură să se minuneze de lume, de ce este, e cuprinsă o teologie completă a iubirii. Faptul a fost probabil știut de sfântul Francisc, care cu iubirea lui a binecuvântat întreaga lume – în aceeași privire afirmând-o, confirmând-o, mulțumindu-i că este, pentru că este așa cum este: opera Domnului. „Nu poți să-l vezi pe Francisc și să nu-1 iubești, se spunea încă din vremea sa, și această iubire a rămas”, scria Julien Green în 1983.

Tommaso da Celano ne spune că Francisc nu era un om care se ruga, era rugăciunea însăși (Totus non tam orans, quam oratio factus); nu era un om care predica, ci limba care predica însăși (de toto corp ore fecerat linquam); „cuvântul lui era arzător, pătrundea în adâncul inimilor, umplându-i pe toți de admirație”.

Caracterul non-dogmatic, non-instituțional și non-sacerdotal al creștinismului profesat de sfântul Francisc explică, poate, caracterul non-confesional al admirației față de om, constantă și unanimă de-a lungul istoriei, și devoțiunea față de sfânt, îmbrățișând ecumenic toate confesiunile, cu denominație și fără. În timp ce Ignațiu de Loyola este perceput ca un sfânt catolic (în ciuda faptului că Exercițiile sale spirituale sunt citite de toți), iar Siluan Athonitul ca un sfânt ortodox (în ciuda faptului că prima mănăstire închinată cuviosului Siluan este în Anglia, la Maldon, în Essex), Francisc din Assisi nu e perceput ca un sfânt catolic (deși a fost canonizat doar de Biserica Romei), ci ca un sfânt universal, sfânt al unui creștinism transconfesional, care pare deschis inclusiv celor care nu cred. Toți cei care s-au aplecat asupra lui, catolici, protestanți, non-creștini, necredincioși, atei – toți au fost mișcați și uneori fascinați de farmecul lui, constata Jacques Le Goff, care punea pe seama prieteniei dovedite de Francisc pentru toate creaturile și a înțelegerii lui fraterne față de toți și toate, a sincerității și a simplității sale unanimitatea prețuirii și admirației fată de el.

După Isus, el este omul care a avut conștiința cea mai limpede, inocența cea mai absolută și cel mai viu sentiment al relației de filiație cu Tatăl ceresc. Dumnezeu a fost cu adevărat începutul și sfârșitul său. În el, Adam părea să nu fi păcătuit. Viața lui a fost un acces de nebunie fermecătoare, o îmbătare continuă cu iubirea divină. O săptămână întreagă el a trăit din cântecul unei cicade. Ochiul său, limpede și adânc ca al unui copil, a văzut tainele ultime, acele lucruri pe care Dumnezeu le ascunde prudenților și le dezvăluie celor mici.

Prin iubirea plină de participare față de Dumnezeu și față de creația lui, Francisc răspândește în jur o fervoare a credinței care parcă proclamă în Cristos omul, cu umanitatea lui, și exaltă plin de emoție și umilință divinul în om – o fervoare care deschide calea unei imitații a lui Cristos plină de jubilație și care reușește să regăsească în creație entuziasmul. O propoziție dintr-o rugăciune a sfântului Francisc sună așa: „Signore ti vorrei amare”, care s-ar traduce prin „Doamne, doresc să te iubesc”, având înțelesul: „Te doresc să te iubesc, Doamne”. Cu Francisc, îți vine să spui, nu doar iubirea lui Dumnezeu față de om lucrează în lume, ca providență, ci și dorința omului față de iubirea de Dumnezeu, o dorință fizică, care e îndrăgostită și care începe să lucreze în om, ducând la schimbarea lumii și trecând prin transformarea lui. Dacă franciscanismul e schimbarea lumii, atunci poate că transformarea e răspunsul pe care Dumnezeu l-a dat dorinței lui fizice, îndrăgostite de iubirea lui: stigmatele pe care Francisc le-a primit pe muntele La Verna în luna septembrie a anului 1224, fapt care a făcut din el primul sfânt al creștinătății care să se fi bucurat de un asemenea har.

E ca și cum până la Francisc ascetica ar fi urmat calea Vechiului Testament, iar spiritul Evangheliei, cu bucuria și aceea care încântă, exaltă și înalță, ar fi pătruns în ascetică abia prin el, prin acest alter Christus, il poverello di Dio, care, după ce a fost luat în râs și s-a aruncat după el cu pietre, a ajuns să fie venerat cu o venerație nemaivăzută. Oriunde se ducea, apariția lui stârnea curiozitatea, frenezia, entuziasmul: Ecco il santo! se striga când era văzut, „Uite-1 pe sfânt!”; se trăgeau clopotele, i se ieșea în întâmpinare cu rămurele, i se aducea pâinea la binecuvântat, i se tăiau bucăți de veșmânt (pe post de moaște vestimentare anticipative). „Cel mai iubit dintre toți sfinții”, spune despre el Julien Green, „nu era decât un mare îndrăgostit de lumea celor văzute și a celor nevăzute. [...] Totul făcea parte din fraternitate, pentru că totul a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, Creatorul, care este însăși iubirea”.

Străbătând orașele, târgurile și satele, își începea cuvântările mereu cu aceste cuvinte: „Domnul să vădea pacea sa”, și vorbea pe limba tuturor, cu o simplitate care cucerea imediat și în care răsuna o jubilație a fericirii, o exaltare a acceptării lumii (în Dumnezeu), care, după ce contraria (deoarece era neconvențional exprimată), se dovedea contagioasă, precum râsul ori căscatul.

Veselia lui e contagioasă – și, potrivit contingenței, inexplicabilă. E un dar de la Dumnezeu. Harul lui, ca vorbitul în limbi pentru apostoli, e bucuria, jubilația. Cum frumos spune Florina Nicolae, Francisc demonstrează prin comportamentul său insolit că poți să fii și complet dincolo, și integral aici; de aceea Floricelele sfântului par să crească pe prispa raiului, al cărui prag este trecut în ambele sensuri în modul cel mai firesc de actorii lor, îngeri, oameni și animale laolaltă. Când un pescar îi dă de pomană un lin, pe care tocmai îl prinsese, Francisc îl ia, și, în loc să-l mănânce, îl dojenește că s-a lăsat prins și îi dă drumul înapoi în apă; dar peștele nu se dă dus, ci se zbenguie voios la picioarele lui, în apă; ca să-l facă să plece, Francisc îi dă binecuvântarea.

Horia-Roman Patapievici