Despre ospăț

„Atunci, stăpânul casei s-a înfuriat și i-a spus servitorului: «Mergi îndată pe străzile și pe ulițele cetății și adu-i aici pe săraci, pe infirmi, pe orbi și pe șchiopi!»”. Întrucât primii trei invitați au refuzat să meargă la cina Domnului, servitorul este trimis să-i aducă pe cei săraci, infirmi, orbi și șchiopi. Cei care nu sunt ispitiți, nu prea păcătuiesc, iar cei care n-au nimic de care să se bucure în lumea aceasta, se întorc mai ușor la har. Așadar, binecuvântate sunt acele lipsuri care ne poartă spre lucruri mai bune și binecuvântată este acea obscuritate care aduce cu sine și degrabă strălucirea. Altminteri, aceia care n-au nimic din belșug în lumea aceasta, așa cum sunt săracii, care nu se bucură de sănătatea fizică, așa cum sunt infirmii, orbii și șchiopii, cărora le lipsește chiar pornirea spre păcat, cu mare ușurință sunt purtați înăuntru la ospățul Domnului.

Întocmai citim în prima carte a lui Samuel, unde ni se relatează despre un tânăr egiptean, sclavul unui amalecit, lăsat în deșert de către stăpânul său, pentru că se îmbolnăvise. Iar după ce David l-a găsit și l-a întremat, l-a pus călăuză în expedițiile sale (cf. 1Sam 30,11-15). Tânărul egiptean rămâne figura celui care iubește cele ale lumii. Acesta, mânjit de tina păcatelor sale, când nu mai poate înainta prin lume și cu cele ale lumii, laolaltă cu tot ce aleargă prin lume, este îndepărtat și părăsit în neputința sa. Dar Cristos îl găsește, căci aceia pe care îi aruncă lumea deoparte cu furie, Cristos îi întoarce la iubirea sa, îi odihnește prin hrana cuvântului său și îi rânduiește să fie călăuze oneste în drumul său,  deoarece, nu de puține ori, s-a întâmplat, ca aceștia să-i fie predicatori și apostoli.

Și ia aminte că în evanghelie nu fără temei sunt indicate expres aceste patru categorii de nefericiți, adică cei săraci, infirmi, orbi și șchiopi. Aceste categorii îi reprezintă pe cei care sunt sclavii celor patru vicii, anume, avariția, mânia, luxul și mândria.

Avarul este sărac: nu-și mai poruncește sieși, ci banul îl conduce; nu este posesor, ci posedat, iar atunci când are multe, mereu e convins că are prea puțin. Cel infirm îl reprezintă pe cel mânios, care cufundat în amărăciunea fierii, se aprinde de mânie și ajunge să nu mai poată înfăptui dreptatea lui Dumnezeu. Cel orb îl reprezintă pe cel dedat luxului, căci este lipsit de vederea harului; este lipsit de văzul ambilor ochilor, adică de rațiune și inteligență. Cel șchiop îl reprezintă pe cel mândru care nu e în măsură să meargă drept pe calea umilinței.

Ia aminte că pentru a treia oară stăpânul îi spune servitorului: „Ieși pe drumuri și cărări și constrânge-i să intre, pentru ca să mi se umple casa!” (Lc 14,23). Aceștia care sunt împinși să intre îi reprezintă pe aceia care sunt constrânși să intre la ospățul Domnului din pricina suferințelor și vitregiilor îndurate.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a II-a după Rusalii, III,11-12

Parabola ospățului oferă un răspuns cuprinzător cu privire la părtășia Împărăției. Parabola este o icoană a generozității totale. După cum și Împărăția e cuprinzătoare, universală și gratuită. Altminteri, cine primește vestea cea bună are parte, într-un final, de „mâncăruri alese și băuturi rafinate”. Spiritual, desigur.

Bunăoară, parabola ospățului, într-o primă instanță, se lovește de refuzul celor apropiați, celor „aleși”, așa încât invitația stăpânului se îndreaptă spre cercuri „defavorizate”. Un prim indiciu prețios. Isus nu reacționează cu ostilitate la ostilitate. Când nu reușește într-un loc, încearcă în altul. E strădania celui risipitor în iubire. De altfel, pe această deschidere atotcuprinzătoare se joacă sensul împărăției. Niciun „calificativ” lumesc nu garantează faptul că vei fi acolo, înăuntru. Nu te legitimează niciun „oficiu” lumesc.

 Apoi, prin invitația celor „din afară” (săraci, infirmi, orbi și șchiopi), hotarul între „cei de pe bancă” și „cei din teren” este șters. Linia de separare între „înăuntru” și „afară” se anulează. Fără îndoială, împărăția a vizat dintotdeauna recuperarea celor care n-au nimic de oferit, a celor „pierduți pe afară”. Pe scurt e vorba de a-i aduce înăuntru tocmai pe cei care își duc viața pe margine, în afară, al căror prezent și viitor este, 100%, falit.

Sfântul Anton indică expres condițiile pentru accesul la banchet: „binecuvântate sunt acele lipsuri care ne poartă spre lucruri mai bune și binecuvântată este acea obscuritate care aduce cu sine și degrabă strălucirea. Altminteri, aceia care n-au nimic din belșug în lumea aceasta cu mare ușurință sunt purtați înăuntru la ospățul Domnului”.

Cu alte cuvinte, nu poți deveni discipol, nu poți lua parte la ospățul Împărăției dacă rămâi prins „aici” și „acum”, dacă ești preocupat excesiv de rezolvarea treburilor curente, oricât de imperative ar fi. Ți se cere să optezi. Definitiv.

Vine un moment când ai de hotărât unde este cu adevărat „acasă”, care este „ogorul” cu adevărat rodnic, că ai de ales între „funeralii” și promisiuni de viață. Între capacul de la cratiță și cerul de la capătul lumii. Vine o vreme când ești invitat la o altă „nuntă” decât cele obișnuite. Și dacă atunci când vine un asemenea moment găsești o sumedenie de scuze, nu e de mirare că invitația se suspendă. Rămâi acolo unde ai ales să rămâi. Nu te-a exclus stăpânul, ci propria decizie. Altminteri, n-ai cum să răspunzi unei gazde atât de generoase că nu poți onora invitația fiindcă te încearcă griji zilnice. E, în esență, ridicol.

Oferta lui Isus, așadar, este o invitație la depășirea registrului de „urgențe” și redescoperirea bucuriei și libertății. O șansă când știi să optezi pentru „timpul mare”, când nu pierzi miza sărbătorii finale. Ospățul cu el e ca și când ai avea totul și încă pe atât.