Umilință și orgoliu

În capitolul al X-lea din Florilegiu, capodoperă a hagiografiei franciscane, fratele Masseo îl întreabă pe întemeietorul celui mai vestit Ordin religios medieval: „De ce vine toată lumea la tine și orice om vrea să te vadă, să te audă și să te asculte? Nu ești nici frumos la trup, nu ai nici cine știe ce știință de carte, nu ești nici nobil; și atunci, de ce toată lumea vine la tine?”.

Iar Francisc, după lămuriri cerute de sus („ridică fruntea la cer rămânând multă vreme cu mintea înălțată la Dumnezeu”), îi răspunde: „Vrei să știi de ce? Vrei să afli de ce vin oamenii la mine? Vrei să descoperi de ce lumea toată mă caută pe mine? Asta mi se trage de la ochii Celui Atotputernic care privește de sus pe cei buni și pe cei răi: și acei ochi preasfinți nu au văzut printre păcătoși niciunul mai josnic și mai mare netrebnic decât mine; și vrând el să împlinească acel lucru minunat, pe care are de gând să-l facă, nu a găsit pe tot pământul făptură mai ticăloasă; și de aceea m-a ales pe mine ca să tulbure noblețea și trufia, și puterea, și frumusețea, și înțelepciunea lumii acesteia, ca să se știe că orice har și orice bine vin de la Ziditorul și nu de la făptura zidită de el, și că niciun om nu se poate lăuda în fața lui; ci acela care se laudă, să se laude în Domnul, căruia i se cuvin toată cinstea și slava în veci”.

Astfel, ucenicul Masseo „s-a încredințat definitiv că Francisc avea puternic temei în adevărata umilință”, iar Dante, întâlnindu-l în paradis (Divina comedie, cântul XI, versul 111), confirmă că, făcându-se mic („nel suo farsi pusillo”), merita să ajungă în acel loc. Umilința era temelia spirituală a opțiunii vieții sale. Își aduna mintea din toate cele derizorii, concentrând-o în ea însăși și în Mântuitorul, „ca să știu ce îmi lipsește, cât de plăpând și trecător sunt”.

Iar sinceritatea aprecierilor celor care îl admirau se baza pe valorile la care ei înșiși aspirau. Ei își doreau pacea înăuntru și în afara lor, pacea cu ei înșiși și cu toată creația, în bucuria și frățietatea universală, precum îndeamnă sfântul și în Cântul fratelui Soare. Francisc, care știa pe dinafară Evangheliile din care cita abundent în predicile sale, își va fi amintit și fragmentul din 1Cor 27-31: „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu. Iar voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, pentru ca, după cum este scris: «Cine se laudă, în Domnul să se laude!»”.

În Scrisoarea către tot Ordinul, Francisc spune: „Luați aminte, fraților, la smerenia Atotputernicului și deschideți dinaintea lui inimile voastre: umiliți-vă, plecați-vă, ca să fiți ridicați de el”. Preaînaltul își iubește creatura, se umilește pentru a o iubi, îi dă libertate pentru a o ști fericită pe cale de împlinire. Isus Cristos îngenunchează pentru a spăla picioarele ucenicilor. Se lasă chinuit pe cruce, fără a face reproșuri. Dar mai ales faptul însuși că devine trup, coborând din veșnicie într-o făptură pieritoare, destinată suferinței și strivită în materie, pune în lumină această înaltă pedagogie. Creatorul, atât de credincios creaturii, s-a făcut el însuși creatură.

Sfântul Augustin îi cerea Celui de Sus: „Să mă cunosc pe mine, ca să mă umilesc, să te cunosc pe tine, ca să te iubesc”. Iar sfântul din Assisi își recunoaște nimicnicia în fața atotputerniciei și repetă ucenicilor: „Ceea ce un om este în fața lui Dumnezeu, atâta este, și nimic mai mult”. El începe Cântul fratelui Soare cu slăvirea Atotputernicului și neputința omului de a-i pomeni numele (nullu homo ène dignu te mentovare). Iar în altă parte spune: „Sfânta umilință tulbură mândria și pe toți oamenii care sunt în lume, precum și pe toate cele ce sunt în lume”. În Salutul adresat virtuților, Francisc scrie: „Slavă ție, doamna sfântă Sărăcie,/ Dumnezeu să te mântuiască/ Cu sora ta, sfânta Umilință”.

Tot din hagiografia franciscană aflăm că un trubadur, numit „regele versurilor”, vestit pentru cântecele sale lumești, ușoare, uitând de sinele său și întrutotul dedat lăudăroșeniei și vanității, se bucura de faima amplificată și de recunoașterea din partea împăratului Frederic al II-lea. „În timp ce pășea învăluit în beznă, trăgând la jugul păcatului în hamurile trufiei, îndurarea Celui Preabun a pus pe el mâna lui”. A fost nevoie, pentru trezire și schimbare, de o icoană vie: Francisc îi apare împodobit cu două săbii strălucitoare așezate peste el în formă de cruce, de la picioare până la cap și de la un braț la celălalt. Iar când sfântul a început să predice, a îndreptat spre fostul trubadur „spada cuvântului lui Dumnezeu”. Apoi i-a schimbat numele în Pacifico, pentru că ajunsese la pacea cu Domnul. Nu mai era eu-l lui care strălucea în afară, orgoliul nemăsurat, ci revenise la sinele care este centrul și persoana în întregul ei, care integrează, asamblează toate dimensiunile firii. Nu era o umilință care îl cobora în ochii lumii, ci o smerenie care-i înălța sufletul.

Francisc nu este orgolios cu acest dar al smereniei. Nu se mândrește că este conștient de propriile limite (pentru că, așa cum spunea un înțelept, dacă te lauzi că ești umil deja nu mai ești), așa cum nu își recunoaște nici alte merite, precum dărnicia, bunătatea, darul vorbirii etc. Nu vrea să fie proclamat „cel mai umil” dintre semenii săi. Ba chiar îl roagă pe un frate să îl înjosească în public, atunci când simte că e agresat de păcatul trufiei. Cine este temeinic ancorat în credință nu se mai poate înfumura. Sfântul din Evul Mediu închide porțile în fața avalanșei de laude și măriri care sporeau tot mai mult, pe măsură ce faima i se revărsa spre toate părțile lumii de atunci. Francisc provenea dintr-o familie foarte înstărită și avea un statut favorabil. Dar a pus în practică de la începutul noului proiect de viață această conexiune cu Adevărul în dimensiunea umilinței: a acceptat să fie batjocorit de foștii prieteni, de rude, de întreaga cetate, dorind să fie socotit o făptură măruntă, lipsită de importanță, pe ultima treaptă a societății. Când a provocat faimoasa scenă a dezbrăcării de hainele pe care le-ar fi datorat propriul părinte, Francisc a realizat totodată gestul lepădării de bunurile materiale, dăruindu-se cu totul Părintelui din ceruri. Tot din modestie a vrut să lase conducerea Ordinului pe care îl crease altui frate, pentru a se apăra de tentația de a fi considerat el șeful. Când Francisc avea să îmbrățișeze leproșii, el nu doar că se făcea mic, neînsemnat, ci punea în acele gesturi toată dragostea și, am zice astăzi, empatia de care este în stare un om.

Nu era o desconsiderare a propriei persoane, ci o acceptare a situării în sânul comunității la dimensiunea corect interpretată. Era în fapt o privire nu doar rotită pe orizontală, ci una ridicată pe verticală, spre înălțimea nesfârșită, spre a constata imensa diferență între finit și infinit, între muritor și etern. Dar această conștientizare trebuia să fie plasată în conul de lumină al iubirii. „Nu ești o pictură în ocean. Ești întregul ocean într-o pictură”, ne îmbărbătează poetul mistic persan Rumi.

Și prin acest dar al umilinței, Francisc continuă să fie actual, aici și pretutindeni cu noi, întrucât sfântul învinge moartea, pentru că sfințenia este fidelitatea față de viața care nu moare.