Tu însuţi… poţi să fii naiv, ciudat, inteligent sau nu, frumos sau mai puţin, deştept, simpatic, muncitor, la locul tău, interesat de viaţă, dar… poţi să fii fricos. Sau poate nu. Dar unii sunt fricoşi! Că nu-s ei înşişi!
Cică dacă te scuzi prea des şi nu şti de ce, înseamnă că ai „ceva”. Ori ai prea mult bun simţ, ori eşti dereglat. Derutezi lumea. Încep ăştia să creadă că eşti prea sfânt. Sau că ai probleme cu capul. Şi, până la urmă… care-i problema?
Stima de sine e adesea un concept discutabil. Pentru că nu mereu s-a înţeles corect. Unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. Nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. Tupeistă chiar...
O definiţie mai generală asupra minciunii pune accentul pe denaturarea intenţionată a adevărului. Trebuie să recunoaştem că se minte pe toate palierele sociale, fiind adesea un mod de comunicare acceptat şi tolerat.
Dumnezeu nu este psiholog (nu că nu ar putea!). O ştim cu toţii, dar totuşi, ispitiţi, comitem un păcat banal: ne folosim de rugăciune să ne relaxăm. Cică: n-ai somn, repetă Doamne miluieşte. Sau eşti prea agitat, apucă-te de un Rozariu: te calmezi. Şi-aduce linişte şi pace (are efect, îţi spui) şi îţi propui să exersezi mai des, măcar când nu ai somn. Adică simulezi rudimentar un act de pietate în schimbul unui beneficiu psihologic. E eronat. Îl sabotezi pe Dumnezeu.
